Pe o vreme cîinoasă, cu vînt puternic, ce a dat ambianţei o stare ciudată, pe care unii s-au şi grăbit să o asemene cu stranietatea palmaresului, considerat ca surprinzător, anunţat de Sean Penn în stilul său succint şi imprevizibil, ediţia a 61-a a marelui festival cinematografic de la Cannes a adus, în primul rînd, bucurie în tabăra franceză. Cineaştii din Hexagon se cam obişnuiseră să lipsească din capul listei. Un Palme d\'Or pentru „Entre les murs\" de Laurent Cantet restabileşte oarecum dreptatea, întrucît, dacă este să o recunoaştem, şi sîntem obligaţi să o facem, oricît şi-ar fi prelungit criza, cinematografia franceză continuă să fie una dintre cele mai puternice şi mai ofertante din lume. Era şi timpul ca aceasta să se concretizeze într-un loc de prim plan, deşi ediţia din 2008 nu a fost una strălucită. Oricum am lua lucrurile, multe din filmele premiate se aflau, totuşi, în cărţi. Că nu a fost să fie atins recordul a trei Palme d\'Or-uri, de către Dardenii, cu „Tăcerea Lornei\" (premiat doar pentru scenariu), da, asta poate fi o dezămăgire, pentru belgieni şi, nu în ultimul rînd, pentru iubitorii de performanţe. Nu a cîştigat Clint Eastwood şi nici Angelina Jolie nu a fost trecută pe lista lui Penn, deşi se miza în secret, cu pizmă, pe prietenia între regizorul western-urilor spaghetti de altădată şi ciufutul preşedinte de juriu al ediţiei abia încheiate.

Pentru noi, ediţia 2008 are, însă, o rezonanţă aparte. Nu am participat decît cu trei noi filme pe afiş, dar şi aceasta este o realizare pe care nu o putem nicidecum minimaliza. Două dintre ele au atras în mod special atenţia. S-a vorbit mult despre „Boogie\" de Radu Muntean, inclus în secţiunea „Quinzaine des realisateurs\", deşi merita, cu siguranţă, mai mult. S-a scris, şi pro şi contra, dar cu interes sporit, cu o consideraţie venită din respectul generat de succesele în serie ale noului val din cinematografia noastră. S-a confirmat, astfel, că România cinematografică este încă în formă. Mai mult chiar, al doilea titlu fixat în memoria festivalului şi înscris, de fapt, în palmaresul ediţiei - „Megatron\", de Marian Crişan - printr-un Palme d\'Or pentru scurtmetraj, a adus în centrul atenţiei cea mai nouă generaţie de tineri autori de cinema. Pe Marian Crişan aproape că nu ştim de unde să-l luăm. Prea puţin s-a făcut cunoscut înainte de acest Cannes. I-am văzut, însă, la „Next\" 2008, în primăvară, filmuleţul „Portret de familie\", o veritabilă bijuterie, aşa că din capul locului nu m-a putut mira selecţia în competiţia festivalului de pe Coasta de Azur. I-am văzut filmul la Cannes, în sala de la ultimul etaj de la Palais, intitulată Bunuel, pe jumătate plină şi comparîndu-l cu producţiile cu care concura, mi-am spus că profunzimea subiectului nu ar trebui să scape juriului. Un fapt doar în aparenţă banal. O tînără femeie şi fiul ei se duc la Bucureşti pentru o sărbătoare în familie: aniversarea la un McDonald\'s a celor opt ani ai băieţelului. Drumul în sine este un calvar, dar stratagema fiului a făcut, ca să zic aşa, tot farmecul. El fură banii din poşeta mamei pentru a o obliga să accepte venirea tatălui, fiind vorba de o familie despărţită printr-un divorţ definitiv. Poate fi însă ceva terminat cu adevărat între doi părinţi atunci cînd copilul lor îi cheamă la judecată, străduindu-se să-i facă să se vadă, ca prim pas spre o posibilă împăcare?

Aici se află cheia secretă a filmului, fără ca teza să se vadă ca la şcoală. Nici vorbă. Finalul rămîne deschis. Important este, însă, întregul mecanism audiovizual al acestui demers discret, jucat într-o formulă simplă, plină de realism psihologic şi comportamental, de un copil, Maxim Adrian Strinu şi de o tînără interpretă, Gabriela Crişu.