Dintre cele toate care s-au întâmplat pe parcursul submmit-ului PPE de la Bucureşti – care în vremuri normale ar fi trebuit să reprezinte un eveniment major pentru România în general, şi nu unul marginal, cum a devenit datorită partizanatului excesiv afişat de liderii europeni – cel mai paradoxal, mai de neînţeles rămâne episodul prezenţei fiicei Iuliei Timoşenko şi a atitudinii manifestate de Merkel şi compania faţă de aceasta. Într-un plan absurd îmi imaginez o scenă pereche: un important eveniment cu participare internaţională are loc la Kiev, unde este invitat şi Andrei Năstase, fiul fostului premier român, care este primit de preşedintele Ianukovici şi chiar de preşedintele Putin, oficialii salutând „prezenţa în rândurile noastre” a lui Andrei Năstase, fiul lui Adrian Năstase, care se află în continuare încarcerat alături de alţi prizonieri politici. Relatarea emoţionantă cu privire la „încarcerarea politică a tatălui său este indicator constant al fragilităţii democraţiei în România” (am schimbat doar numele, restul textului rămânând identic cu cel dat publicităţii la Bucureşti). Spun că episodul este cel puţin paradoxal pentru că, pe fond, nu există nici o deosebire între cele două cazuri: Iulia Timoşenko nu a fost condamnată pentru convingerile sale pro-europene, ci pentru o presupusă subminare a economiei naţionale (parcă am mai mai auzit termenul ăsta) în urma unor contracte comerciale semnate pe când era premier. În fapt, ea era cel mai proeminent adversar politic al noului preşedinte care n-a precupeţit nimic pentru ca – în ciuda protestelor internaţionale – să o dea pe mâna unei justiţii independente şi verticale, precum este şi cea de la Bucureşti. Cinismul lui Băsescu, care nu s-a jenat să o mângâie pe cap pe suferinda copilă, având probabil şi nişte lacrimi mijite în colţurile ochilor – după obicei - este deplin. Pentru că nu mai este un secret pentru nimeni că el, personal, se află la originea lungului şi insistentului demers de hărţuire a preopinentului său electoral. Desigur, naivii pot accepta explicaţia sa, că n-a chemat niciodată vreun procuror ca să-i spună: „Umflaţi-l pe Năstase!”. Se ştie însă bine că în justiţia românească avem oameni care înţeleg ce au de făcut fără a mai fi nevoie să fie instruiţi. Care ştiu să scoată dintr-un pretins delict de drept comun o condamnare – chiar dacă pentru aceasta nu există probe, cu executare, taman ce trebuie pentru ca cineva să fie scos definitiv din cursa politică. Pentru că, în mod evident, chiar şi după 2009, în perspectiva lui 2013, Adrian Năstase rămânea cel mai redutabil adversar al taberei portocalii şi a preşedintelui încă în exerciţiu. Năstase este singura persoană de care Băsescu s-a temut cu adevărat, şi pe care a resimţit-o permanent ca fiindu-i superioară din toate punctele de vedere.

Practic, deci, aproape nici o deosebire între cazurile Timoşenko şi Năstase. Doar jena inexplicabilă a celor dinăuntrul şi dinafară care ştiu şi înţeleg esenţa problemei, de a spune lucrurilor pe nume şi de a genera curentul de opinie necesar. Dar asta se mai numeşte şi „laşitate”...