DREPT DE VETO Un ghid de ordine interioară desecretizat prin ordin judecătoresc arată cât de mare este, în continuare, influenţa membrilor familiei regale asupra legilor care se adoptă în Marea Britanie. Documentele devenite publice la capătul unei lupte judiciare de 15 luni arată cum este cerută aprobarea reginei Elisabeta a ll-a şi a prinţului Charles pentru adoptarea unei varietăţi nepermise de mari de legi, după ce Guvernul a pierdut în instanţă. Potrivit documentelor pregătite de avocaţii Cabinetului de la Londra, cel puţin 39 de legi au fost supuse atenţiei şi aprobării familiei regale, deşi nu ar fi avut puterea de a le consimţi sau bloca. Documentul mai arată că miniştrii şi funcţionarii publici sunt obligaţi să îi consulte pe regina Elisabeta a ll-a şi pe prinţul Charles în detaliu mai mare şi peste mai multe domenii ale legislaţiei decât se ştia sau se presupunea oficial.

Noile legi pentru a căror aprobare a fost necesar consimţământul regal acoperă de la probleme din învăţământul superior la plata concediului de paternitate sau cheltuielile pentru întreţinerea copilului, la modalitatea de schimbare a cărţilor de identitate. Într-un caz, regina şi-a exercitat dreptul de veto în totalitate şi a blocat legea care declanşa acţiunea militară împotriva Irakului, în 1999, un proiect de lege care a încercat să transfere puterea de a autoriza lovituri militare împotriva Irakului de la monarh în Parlament. I s-a cerut acceptul chiar şi la adoptarea legii parteneriatului civil, în 2004, deoarece conţinea o declaraţie cu privire la validitatea uniunii, care îi aducea anumite obligaţii. Funcţionarii publici au fost chiar avertizaţi că atunci când consimţământul regal nu este disponibil există riscul ca proiectul de lege să fie blocat sau eliminat complet.

LIPSĂ DE TRANSPARENŢĂ Documentele desecretizate au scos în evidenţă faptul că regina nu are doar un rol ceremonial, aşa cum se credea atât în rândul britanicilor, cât şi al opiniei publice mondiale. Şocul pentru britanici şi nu numai este că Parlamentul de la Londra este, de fapt, o instituţie mult mai slabă decât se credea. De altfel, în Parlamentul britanic există tot mai mare îngrijorare asupra lipsei de transparenţă în rolul pe care familia regală îl are în procesul de legiferare. De exemplu, prinţului Charles i s-a cerut aprobarea în nu mai puţin de 20 de acte normative, iar dreptul său de veto a fost descris de legiuitorii constituţionali ca ”descurajare nucleară”, ceea ce explică de ce miniştrii acordă atenţie sporită punctelor de vedere regale. Ghidul pentru o bună conduită îi avertizează pe funcţionarii publici că obţinerea consimţământului regal poate provoca întârzieri, pentru că până şi amendamentele trebuie avizate.

PRIVILEGII NEJUSTIFICATE Prevederile legale arată că acordul reginei este necesar pentru legi care afectează veniturile ereditare, bunurile personale sau interesele personale ale coroanei, ducatul Lancaster sau ducatul Cornwall. Aceste linii directoare se traduc prin faptul că regina şi prinţul Charles au putere asupra legilor care le pot afecta sursele de venit privat. Regina se foloseşte de veniturile din ducatul Lancaster, care se întinde pe 19.000 de hectare şi include zece castele, pentru a plăti întreţinerea caselor sale private de la Sandringham şi Balmoral, în timp ce prinţul Charles câştigă 18 milioane de lire sterline pe an din ducatul Cornwall. Palatul Buckingham a încercat să mai dreagă busuiocul, precizând că este o convenţie stabilită de vreme îndelungată ca regina să fie rugată de Parlament să îşi dea consimţământul asupra legilor despre care instituţia a decis că ar afecta interesele coroanei.

Cum legile avizate de regină şi de prinţul Charles din 1962 şi până în prezent privesc de la reglementări în domeniul agriculturii la prevenţia poluării, respectarea drepturilor animalelor, cadastrul proprietăţilor funciare, reguli de pilotaj aerian sau de navigaţie, la siguranţa rutieră sau organizarea Olimpiadei de la Londra, există tot mai multe suspiciuni că acestea servesc mai degrabă unor interese proprii ce nu pot fi admise în legislaţia şi practica administrativă a UE.