Nu de puţine ori, realismul, adevărată marcă a cinematografiei româneşti, i-a rezervat roluri de şmecher, oportunist sau de tupeist lipsit de maniere, personaje-excrescenţe ale societăţii post-decembriste, care, însă, nu îşi pierd complet sensibilitatea şi umanitatea, trăsături în care excelează puterea de compoziţie a lui Andi Vasluianu. Versatilitatea sa este un pariu câştigat din start pentru orice regizor, chiar dacă actorul în vârstă de 38 de ani îşi asumă riscuri pe care spectatorul de cinema nu întotdeauna le înţelege sau apreciază, grăbit a se descotorosi de filmul românesc ca de o expresie a trivialităţii şi mizeriei de zi cu zi. În cel mai nou film al său, „Despre oameni şi melci”, în regia lui Tudor Giurgiu, a putut explora cu mai multă largheţe umorul şi inocenţa personajului George Petrescu, un sindicalist încrezător în şansele de a salva uzina în care lucrează, lipsit însă de pervertirea capitalismului, cel puţin aşa cum a fost el înţeles la începutul anilor `90. Filmul rulează în perioada 14 - 27 septembrie, la Cityplex, iar între 14 şi 20 septembrie, la Cinema City.

Reporter (Rep.): Care a fost provocarea lui Gică care v-a determinat să jucaţi în acest film?

Andi Vasluianu (A. V.): Acest personaj este mană cerească pentru un actor, pentru că trece printr-o grămadă de lucruri. De unde este foarte încrezător, pe cai mari, ajunge să fie foarte modest. Mai primeşte şi şocul maxim la final şi este foarte complicat să joci un astfel de personaj. Este o mare provocare. Mi-ar plăcea să joc cât mai multe astfel de roluri. E nasol când intri de la început într-un rol liniar, la fel până la sfârşit. Simţi că nu ai făcut nimic. Este o chestie personală. Cred că orice actor îşi doreşte să se modifice pe parcursul unui personaj.

Rep.: Există un rol memorabil, de care v-aţi ataşat mai mult?

A. V.: Nu. Fiecare mi-a adus câte ceva. Niciodată nu am fost mulţumit de un personaj 100%. Nu am simţit că m-am lipit total faţă de ceva. Să spun: „Da, asta este, nene. De aici încolo mă las de meserie!”.

Rep.: V-au ales în filmele lor şi regizori din generaţia de dinainte de ‘89 şi cei consacraţi după ‘89. Ce credeţi că i-a determinat?

A. V.: Nu ştiu. Habar n-am. Ar trebui să-i întrebi pe ei. Probabil că aşa a fost să fie. Cred că sunt foarte serios. (râde). Pur şi simplu sunt pasionat şi mă preocupă foarte tare meseria aceasta. Şi când mă apuc de un film, caut cât pot de adânc la momentul respectiv. Cred că mă potrivesc eu cu ce vor ei. Se întâmplă.

Rep.: Cum jonglaţi între teatru şi film?

A. V.: Ei, nu se fac chiar atât de multe filme în România. Anul acesta, de exemplu, nu am filmat deloc. Am filmat anul trecut. Poate acum, în luna octombrie, încep să filmez ceva. Să spun drept, filmez maximum două filme pe an. Iar în anii în care au ieşit şi câte şapte este vorba despre premiere şi sunt incluse, bineînţeles, şi scurtmetrajele. De cele mai multe ori, se filmează cu cel puţin un an în urmă. Între filme fac teatru, pe care îl ador. Este un antrenament perfect pentru mine.

Rep.: Cum i-aţi îndemna pe spectatori să vină să vadă filmul „Despre oameni şi melci”?

A. V.: Este o chestie haioasă pe YouTube. Îi rog frumos să vină la cinema, măcar să o vadă pe Monica Bîrlădeanu.

Rep.: Cum gestionaţi partea asta? Sunteţi o figură foarte cunoscută.

A. V.: Nu, nu sunt o figură cunoscută. Poate sunt, uneori, o figură cunoscută, dar oamenii habar n-au cine sunt, ceea ce este interesant. Şi nici nu-mi doresc. Adică nu acesta este scopul meu. Eu sunt egoist în privinţa asta. Fac această meserie pentru mine. Punct. Şi mă bucur eu prea mult de ea. Şi dacă spectatorul rezonează cu ceea ce fac eu sunt foarte fericit.

Rep.: Ce provocare v-a mai rămas de îndeplinit în actorie?

A. V.: Nu ştiu. Orice personaj este pentru mine o provocare. Întâlneşti tot timpul altceva. De fapt, a face meseria asta înseamnă să te întâlneşti cu situaţii de care n-ai avea parte în viaţa de zi cu zi. Acest lucru este atrăgător. Tot timpul o piesă nouă, un film nou explorează nişte situaţii pe care eu, în viaţa mea, fără această meserie, n-aş fi ajuns nici măcar să mi le imaginez. Şi atunci când joci, pe lângă faptul că-ţi imaginezi, ajungi să şi le trăieşti cumva. E fascinant. Ce-mi doresc este să fac ceea ce am făcut şi până acum. Să nu se oprească!