Emil Boc a fost preşedinte al PD-PDL, vreme de 8 ani. A fost cel de-al treilea lider al formaţiunii, după Roman (1991-2001) şi Băsescu (2001-2005). Longevitatea sa în funcţie nu s-a datorat atât calităţilor sale de lider, cât calităţilor lui Traian Băsescu de a opta pentru un suplinitor disciplinat şi devotat. Pentru că, dincolo de mandatul direct, Băsescu a fost adevăratul şef al partidului în toată perioada post-Roman.

Sub “bagheta” lui Boc, PD-PDL a cunoscut cel mai important suiş din istoria sa, care l-a propulsat până la guvernare, dar şi cel mai abrupt coborâş: cele 15 procente de la recentele alegeri locale. Cu Boc premier, traiectoria PDL s-a suprapus peste evoluţia generală: mai întâi boom-ul de la finalul mandatului lui Tăriceanu, iar apoi criza care a debutat, practic, în 2009. Guvernul Boc poartă responsabilitatea unor măsuri anticriză nepotrivite din punct de vedere etic. Atacul direct la nivelul de trai al majorităţii populaţiei, austeritatea instalată pe spinarea simplului cetăţean, în contrast cu protejarea unei pături clientelare de profitori ai banului public şi-au arătat din plin roadele la începutul acestui an. Criza generală a avut ecouri profunde inclusiv în partid, unde curentul anti-Boc şi anti-camarilă băsesciană s-au făcut tot mai mult simţite. Orice schimbare a fost sugrumată din faşă de către preşedinte care, la alegerile de anul trecut, a influenţat direct votul.

Poate că dacă lucrurile ar fi fost lăsate în voie, Blaga câştiga încă de atunci şi ar fi încercat să aducă acele schimbări necesare pentru recâştigarea unei părţi din încrederea publicului. În locul unei reconstrucţii s-a accentuat însă procesul de dezagregare, pe care retragerea lui Boc şi aducerea pe post de “invitat special” a lui Ungureanu nu a făcut decât să o accentueze. Cele două guverne rezultate din remanierea care a dat la o parte pe câţiva dintre veteranii partidului, înlocuindu-i cu marionete ale grupurilor de interese locale şi din plasarea în contul lui Ungureanu a unei echipe de juni incapabili, au scăzut încrederea în Executiv până la cote de neimaginat. Moţiunea de cenzură n-a fost decât picătura care a umplut paharul nemulţumirilor din interior – pentru că reuşita acesteia n-ar fi fost posibilă fără o contribuţie democrat-liberală.

Aruncat de la putere într-o opoziţie dureroasă, într-un mod fără precedent, stigmatizat în percepţia publică şi plasat în derizoriul procentual al lui “şi alţii”, PDL-ul încearcă cu disperare să rămână un jucător în spaţiul public. Poate că Blaga este un atu. Dar nu sunt şi perdanţii de la locale care s-au oploşit din nou în funcţii de conducere, parcă în ciuda rezultatelor dezastruoase obţinute. În fine, poate că un lucru bun este că figuri total compromise, de genul Udrea, Baconschi, Oltean, Berceanu sau Videanu nu se mai regăsesc în organigrama cu care Blaga vrea să atace parlamentarele, într-o şarjă disperată.