Profesor universitar, istoric, om politic şi scriitor constănţean, Gheorghe Dumitraşcu este una dintre personalităţile reprezentative ale spaţiului dintre Dunăre şi Mare. Într-un interviu acordat cotidianului „Telegraf”, prof. univ. dr. Gheorghe Dumitraşcu, în vârstă de 73 de ani, a acceptat să facă o incursiune sentimentală în trecutul devenirii sale ca om şi istoric, poposind în România contemporană.

Reporter (R) : Am constatat că nu aţi uitat niciodată de satul dvs. natal Nisipari din judeţul Constanţa, pe care l-aţi pomenit ori de câte ori aţi avut ocazia. Chiar aţi afirmat la un moment dat că „pentru un intelectual născut la ţară rădăcinile nu sunt amare”.

Gheorghe Dumitraşcu (GD): Da, am spus acest lucru luându-mă după un roman al lui Zaharia Stancu, „Rădăcinile sunt amare”. Rădăcinile mele nu sunt amare din două motive. În primul rând pentru că Nisipari este satul în care m-am născut eu şi aveam un univers, dacă nu chiar Universul. E drept că satul acela, cu univers cu tot, s-a mutat 75% la cimitir. În al doilea rând, rădăcinile nu sunt amare pentru că, indiferent de cât de grea a fost copilăria, ea are un farmec, un şarm, un parfum şi naşte nostalgii teribile pe măsură ce înaintezi în vârstă. Există două feluri de a trata nostalgia, fie prin a o ignora, fie a te supune cu totul ei, dar în felul acesta îţi scurtezi viaţa. În privinţa satului meu, nu cred că există sat în istoria României de după 1990 care să fi fost amintit mai des în şedinţele Parlamentului aşa cum a fost amintit Nisipariul.

R: Spuneaţi, într-un articol de-al dvs, că citeaţi oriunde, chiar şi la păscut!

GD: Da. Am descoperit cartea devreme de tot. Pentru mine, lectura este o salvare, în vremea asta, a bătrâneţii. Nu pot trăi fără asta.

R: Înclinaţia dumneavoastră pentru istorie se datorează oare faptului că la şase ani îi citeaţi lui tata-mare din ziarele vremii?

GD. : Nu. Se datorează curiozităţii generale, interesului general, întrebărilor pe care mi le puneam de la venirea lui tăticu’ din război şi din prizonierat. Se datorează şi monedelor din diverse ţări, pe care, neavând jucării, le transformam în armate pe care mi le aranjam strategic. Dar, mai ales se datorează romanelor şi nu numai. Factorul decisiv s-a numit Constantin Olteanu, profesorul de istorie de la liceul din Medgidia.

R : Aţi afirmat la un moment dat că bibliotecile v-au fost părinţi adoptivi.

GD: Într-un articol publicat în „Flacăra” lui Păunescu, unde am avut 500 de articole, care se numea „Generaţia expirată”, vorbeam de „generaţia expirată” de la Cluj, a celor care în 1961 ne-am reunit sub oblăduirea lui Constantin Daicoviciu, rector al Universităţii din Cluj şi director al Institutului de Istorie al Academiei Române. Eram robi ai bibliotecilor. Suntem opera bibliotecilor şi a arhivelor. (Va urma)