“Scrisul este în întregime un act moral” este un citat întîmplător aparţinîndu-i lui Andrei Codrescu, dar care se aplică secolelor întregi de literatură şi publicistică. Nu există scriitură care să nu fie încărcată subliminal de intenţia de a-i ajuta pe semenii noştri să evolueze, să spere, să devină. Inspiraţia nu vine ex abrupto din porunci morale, dar cînd libertatea de exprimare este binecuvîntată de originalitate face imposibilă separarea lumii fizice de cea spirituală. Realitatea observabilă nu este aceeaşi pentru toţi, nu are aceeaşi încărcătură semantică pentru fiecare dintre noi şi observaţia minuţioasă a perspectivelor şi contextelor cu mijloace optice, atingeri, dialoguri, ascultări, ne ajută să ne împăcăm cu propriile aşteptări, cu ceea ce descoperim, simţim şi intuim. Poate că pentru misterele lumii nu există destulă bogăţie senzorială, ochii nu sînt destul de deschişi, simţurile destul de ascuţite, iar fascinaţia copleşeşte. În observaţie, în capacitatea senzorială de a sesiza şi simţi realităţi imposibil de vii rezidă abilitatea reînnoirii morale. Însă, distragerea atenţiei de la lucrurile cu adevărat importante în drama cotidiană este la ordinea zilei. Timpul, banii, ratele, fluctuaţia valutelor, cererea şi disponibilitatea bunurilor, mărfurile, predicţia temperaturii şi recoltelor sînt elemente create de oameni şi acestei forţe imprevizibile nu se i se poate rezista decît construind personalităţi şi euri puternice, fără mofturi şi istericale, prin deschidere sinceră spre înţelegere, cunoaştere şi toleranţă.

Sorin Lucian Ionescu, nume consacrat în peisajul publicistic local şi nu numai, director de programe al Televiziunii Neptun, a lansat în cadrul concertului aniversar “Phoenix - 9 ani de existenţă“, cea de-a cincea carte care îi poartă semnătura. Apariţie editorială de colecţie, “Cîntecul rămîne acelaşi“, o parafrază după titulatura celebrului film-concert Led Zeppelin, “The Song Remains the Same“, invită cititorii să se lanseze în aventura cunoaşterii adevăratelor legende ale muzicii.

Unde se mai încadrează profesia de scriitor? Este un hobby, o excentricitate?

Nu ştiu dacă eu am calitatea să vorbesc despre asta. Lumea scriitorilor se mai gîndeşte dacă să primească în rîndurile ei oameni care nu au scris două cărţi la fel. Au nişte criterii de care şi eu am aflat întîmplător, pentru că nu eu am bătut din pinteni să devin membru, ci am fost propus să devin membru de către oameni din Uniunea Scriitorilor, care au avut cele mai bune intenţii. Pentru că nu am scris două cărţi la fel - una cuprinde interviuri, alta publicistică, alta poezie şi una este, mult spus, critică muzicală - mi s-a spus că nu pot încă deveni membru al Uniunii. Condiţia ziaristului la ziar, cum bine a numit-o Tudor Octavian, în urmă cu vreo 15 ani, este una ingrată. În primul rînd, pentru că scrisul cotidian decavează şi în al doilea rînd, chiar încercînd să-ţi faci din acest hobby o constantă şi să încerci să publici un volumaş, constaţi că nu poţi să cîştigi bani. Ba te trezeşti că eşti şi dator vîndut. Doar cu aportul unor sponsori, al unor editori generoşi, care cred măcar în destinul cultural al persoanei tale, dacă nu în succesul comercial al cărţii, mai poţi veni pe piaţă cu o alta. Cazul meu, pînă la apariţia acestui ultim volum, a fost la fel de nefericit ca şi cazul altora, pentru că mi-am satisfăcut orgoliul personal de a-mi aduna într-un tom nişte editoriale, eseuri de publicistică, de a-mi publica primul şi ultimul volum de poezie şi cu acesta am şi încheiat acest capitol - nu poţi scrie poezie la comandă şi îşi are vremea ei - şi de a publicat un volum de interviuri cu oameni remarcabili, chiar dacă sînt toţi din Constanţa. Şi ajung în zilele noastre cînd am publicat ceea ce eu am considerat o recuperare. Ani de zile ca pasionat de jazz, rock, pop, am simţit această carenţă de a căuta informaţie scrisă şi cît se poate de plauzibilă despre idolii mei şi ai altora şi de a nu găsi aşa ceva. De a căuta ca disperatul în enciclopedii de limbă engleză, franceză şi în alte limbi care nici măcar nu-mi erau accesibile; mai recent pe Internet şi de a constata că informaţia este de-a valma şi că publicul român, care nu are timp să caute şi nici nu este atît de pasionat precum un exeget, merită un volum în care să regăsească cîteva rînduri concise despre cîteva nume mari ale pop, rock-ului şi jazz-ului, cu cîteva discografii selective - întrucît şi în acest caz este o adevărată belea dacă vrei să începi să asculţi un anumit gen de muzică. Şi acesta este ultimul meu efort publicistic. Aş fi vrut să spun cel mai recent, dar ar putea fi şi ultimul pentru că aşa cum spuneam, eforturile sînt imense şi din partea mea şi din partea editorului de a scoate o asemenea carte în nişte condiţii de editură de capitală. Rezultatele sînt îndoielnice, cel puţin din punct de vedere financiar. La două luni de la apariţia cărţii, am reuşit doar să ne scoatem banii care nu sînt puţini, sînt de ordinul zecilor de milioane. Difuzarea de carte dinspre provincie, mai ales dacă nu te chemi Humanitas sau Polirom, dacă nu eşti o editură foarte puternică, care bagă bani în marketing, este anevoiasă. Nu poţi ajunge dintr-un capăt al ţării, cum este Constanţa, în celălalt capăt al ţării, chiar dacă, să spunem, volumul este de respiraţie naţională. Există fani Led Zeppelin şi la Baia Mare, cum există şi la Constanţa. Am oferit cartea unor cunoscători, unor muzicieni - unul dintre ei Berti Barbera, un promotor de muzică rock şi nu numai un muzician admirabil - care mi-a sugerat să difuzez cartea într-un anumit lanţ de librării. În particular, vorbind el nu ştia că în Constanţa mai există doar două librării şi acestea pe străzi lăturalnice, că nici pe tarabă cartea nu se mai simte bine. Erau vremuri cînd se vindeau cărţi pe tarabă şi în staţiunea Mamaia şi în oraş. În chioşcurile de presă, acolo unde se vinde cartea mea, condiţiile sînt precare, gîndiţi-vă, în fiecare zi vin zeci de publicaţii şi într-o lună se adună sute, poate chiar mii şi este foarte greu să o faci vizibilă.

Dar dacă nu mai există consumatori de carte, cum se mai creează identităţi naţionale, personale? Ce se întîmplă cu o societate civilă, care nu mai cumpără carte sau dacă ar vrea să o facă, nu mai are acces la carte?

Tragedia este şi mai mare în cazul beletristicii, pentru că încă nu există alternativa Internet. Deşi se tot vorbeşte despre cărţile în format electronic, eu nu cred în prostia asta. Eu nu cred că poţi să te zgăieşti într-un ecran luminos şi să ai confortul necesar de a citi o literatură mare. Cartea are aceeaşi soartă ingrată precum cinematograful, dacă vorbim despre filmul de artă şi nu cel de consum, pe care poţi să-l vezi şi pe ecranul calculatorului, aşa cum spuneam că nu poţi să citeşti cărţi mari pe net. Să spunem, însă, că poţi vedea un film comercial o oră şi jumătate şi poţi să-ţi faci o idee. Nu cred că există alternativă pentru carte în formatul tipărit în momentul de faţă. Şi poate că este o tragedie că timpul liber, atît de puţin, cît îi rămîne fiecăruia, ajunge drămuit între ore petrecute la calculator, în maşină, cu informaţii luate prin intermediul radioului, televizorului. Nici ziarele nu se mai simt prea bine în formatul tipărit. Şi probabil că vom vedea încotro ne vom îndrepta. L-am întrebat pe Alexandru Tocilescu, regizor de teatru, ce părere are despre declinul cinematografelor - pentru că am făcut această paralelă - şi mi-a răspuns foarte sincer: Habar n-am! Poate că ar fi onest să spun şi eu acelaşi lucru.