Unii dintre candidaţii la un oscior al Puterii au deprins tehnica poalelor în cap şi a monologului de tip mahala poale-n brîu. În cazul lor, incisivitatea şi competenţa se măsoară cu gura mare, cît mai mare. Sînt personaje care, din cauza fizicului decapotabil, seamănă cu o mahalagioaică în vervă şi plină de spume. După regula “hoţilor care strigă hoţii”, mizează pe vocalizele personale şi măscăreala cu răcnete. La nevoie, pentru a fi cît mai convingători în faţa electoratului bătăuş şi şmecher, sînt gata să-ţi dea şi o palmă! Cîtă omenie şi gingăşie! Rămas, fără argumente, în chiloţi, leul năpîrlit se tăvăleşte pe jos ca o maimuţă înroşită la fund de atîta stat pe cracă. Poalele în brîu nu se poartă doar în cazul plăcintelor cu specific moldovenesc, fiind o specialitate a mahalagiilor electorali şi a echipelor lor de zgomote. Cei care îşi pun poalele în cap, chipurile, pentru a se răcori, sînt adevărate ţaţe puse tot timpul pe harţă şi caft. Să te ferească Dumnezeu, candidatule onest, să intri în gura contracandidatului care, mizînd pe atacul la persoană, îşi pune frecvent poalele-n cap! Datorită nesimţirii şi a tupeului de necuprins, elanul grotesc al ţaţei electorale este greu, dacă nu cumva imposibil, de stăvilit. Dacă stai în apropierea ţaţei, rişti să te umple de salivă din cap pînă în picioare şi să te murdărească din belşug cu zoaie. Pentru că îşi ridică prea mult poalele-n cap, ţaţei i se văd genunchii păroşi. Un peisaj de-a dreptul mirific! La care, evident, se adaugă duhoarea. De unde provine ea? E simplu. De sub braţele sale puturoase şi păroase, element de care face mult caz atunci cînd invocă trecutul său proletar. Candidatul cu poalele în cap se epuizează repede. Practic, dumnealui nu are o tematică sau o strategie anume. Dă, pur şi simplu, din gură. Cînd rămîne în pană de idei, care idei, pe naiba, aberaţii, produce bule de săpun în serie sau pocneşte din limbă cînd îşi face gura pungă. Important este ca sunetele de orice fel, chiar imitaţiile de patefon stricat, să desfiinţeze dialogul civilizat şi să-i acopere pe candidaţi. Vuietul morii stricate sună ca o simfonie pe lîngă răgetele ţaţei politice. Pe urmă, este de-a dreptul inconfortabil să-l vezi defilînd în timpul dezbaterilor politice cu poalele-n cap. Ce înţelegi după un asemenea discurs? Că personajului în cauză i s-a defectat o ţeavă la baie sau că i s-a blocat sifonul de la cap. Calmantele nu au niciun efect în cazul celor care îşi saltă cu uşurinţă poalele în cap. De aceea, unii alegători merg la urne cu migrene provocate de difuzoarele gîjîite ale ţaţelor politice. Sînt specimene politice care ne trimit tot felul de mesaje răguşite: ”Dacă nu mă alegeţi, vă arăt eu vouă!” Practică diverşi candidaţi stilul smuls al stuchitului între ochi, pozînd în Zorro de cartier. Folosind pe scară largă mitocănia autentică şi stuchitul zgomotos, ţaţa politică e convinsă că a pus pe burtă electoratul! Nu sîntem noi sătui de golăniile patentate la cel mai înalt nivel? Între poalele-n brîu şi cele puse în cap nu există mari diferenţe atunci cînd sînt folosite ca singur argument în campania electorală. E drept, abuzul de poale puse în cap reprezintă apanajul celor aflaţi la Putere. Nu vedeţi că ei au uitat vorba domoală şi răcnesc la toată lumea! Poate că, în mintea lor desprinsă din colţuri, îşi imaginează că îi vom vota de frică! Chiar aşa! Na, m-am molipsit şi eu şi era să o dau pe mahala!