Ieri am avut trei ştiri notabile, jurnalistic vorbind, dar una dintre ele se deosebeşte radical de informaţiile politice obişnuite ale fiecărei zile.

Agenţiile de presă şi-au deschis fluxul matinal cu vestea morţii lui Johnny Răducanu, legendarul muzician de jazz, ceea ce a pus o surdină emoţională peste ştirile ce au urmat. A venit apoi informaţia că USL sprijină candidatura lui Sorin Oprescu pentru al doilea mandat de Primar General al Capitalei, la alegerile locale de anul viitor, fapt care l-a transformat pe independentul Oprescu, dintr-o dată, în cel mai redutabil candidat posibil şi a luat tot caimacul electoral al PDL-ului. În fine, Sulfina Barbu a depus jurământul, la Cotroceni, ca ministru al Muncii, deşi sunt unii care îl regretă pe Sebastian Lăzăroiu, deoarece gurile rele susţin că ar fi fost revocat din funcţie pentru că a refuzat măsura îngheţării pensiilor şi salariilor în 2012.

În mod normal, partea politică a ştirilor de ieri mi-ar fi oferit suficiente pretexte pentru comentarii maliţioase, dar dispariţia neaşteptată a lui Johnny Răducanu m-a copleşit. L-am cunoscut în tinereţe, cu peste trei decenii în urmă, şi am avut privilegiul de câteva ori să fiu musafirul faimoasei sale garsoniere bucureştene, alături de personaje precum Nichita Stănescu, Pino Caramitru, Fănuş Neagu sau Andrei Pleşu. Pe vremea aceea, nici unul dintre noi nu visa că vom apuca prăbuşirea comunismului... Nu voi putea uita acele seri niciodată! Tocmai de aceea, vestea plecării dintre noi a pitorescului artist, care avea şi o mare vocaţie a prieteniei, m-a tulburat. Acesta este şi motivul pentru care, acum, între politică şi melancolie, am ales-o pe cea din urmă, chiar dacă acest editorial subiectiv nu face doi bani.

Adio, Johnny Răducanu! Succes, Sorin Oprescu!