Cînd un scriitor alătură nesinpirat două cuvinte ce dublează silabele „ca” sau „că” rezultă un element fonetic dizgraţios care se numeşte „cacofonie”. Desigur, există o mulţime de alte greşeli gramaticale în limba română, dar am ales-o pe aceasta drept exemplu deoarece este foarte frecventă! Cînd un actor îşi uită replica, şovăie sau greşeşte textul dramaturgic, se spune, la modul general, că se „bîlbîie”, însă nu la propriu, ci la figurat. Cînd un pictor amestecă imprudent culorile, este catalogat drept „strident” sau chiar „vulgar”, deşi o astfel de caracterizare poate fi valabilă şi în cazul unui compozitor, arhitect sau creator de modă. Cînd un muzician greşeşte involuntar o singură notă, chestia asta se numeşte „falset”. Aş putea continua mult şi bine o asemenea listă, dar bănuiesc că v-aţi plictisit de atîtea ghilimele… Ideea ar fi că în orice domeniu comiţi o greşeală, acea eroare este denumită, nu doar în limba română, printr-un verb, un substantiv sau măcar un adjectiv. Ei bine, aşa ceva nu există în cazul politicienilor, de data asta exclusiv cei români!

Majoritatea, din fericire, nu totalitatea, parlamentarilor, guvernanţilor sau membrilor de partid obişnuiţi pot fi cadorisiţi cu o sumedenie de epitete, uneori chiar grosolane, însă nu există niciun element morfologic pregnant şi subtil, în acelaşi timp, care să definescă prostiile lor, indiferent dacă e vorba de tîmpenie, hoţie, minciună, gafă sau demagogie. De plidă, prin ce verb poţi caracteriza atitudinea politică a premierului atunci cînd se joacă de-a ordonanţele de urgenţă pentru a ocoli legi votate în Parlament sau verdictele Curţii Constituţionale?! Cum să califici, lingvistic sau măcar stilistic, evitînd locurile comune, unele discursuri sau declaraţii publice ale preşedintelui ţării? E adevărat că limba română îţi oferă câteva alternative, dar ele sînt atît de des folosite aiurea încît s-au devalorizat semantic… Poţi să spui, de exemplu, despre C.V. Tudor că este „populist” sau „demagog”, dar termenii ăştia s-au răsuflat demult. Ar fi mai interesant să-l caracterizezi pe Băsescu drept „machiavelic”, cum am făcut-o şi eu deseori, însă un asemenea termen înnobilează vulgaritatea personajului. Lui Tăriceanu poate i s-ar potrivi conceptul foarte la modă de „băiat deştept” (amintiţi-vă că expresia asta vine de la patronii din mafia asfaltărilor sau de la cei care fac afaceri cu energie), dar în acest fel nu atingi cu nimic latura dezastruoasă a guvernării sale. Sau ce să spui despre Elena Udrea? Găsiţi voi un verb care să înglobeze atît şireteniile blondei de la PD-L, cît şi oportunismele sale economice sau politice!

Nu ştiu dacă „jargonul” autohton este sărac, ori politicienii noştri prea „şmecheri”, însă îmi aduc aminte de o scurtă analiză a lui Andrei Pleşu: „Obscenitatea publică de la noi a adus limba română într-un stadiu de impotenţă morfologică şi sintactică. Cînd vezi unele personaje defilînd pe scenă, verbele abia îşi mai trag răsuflarea, adjectivele uită că mai pot fi şi atribute, iar substantivele se ofilesc în dicţionar, ca florile dintr-un ierbar populat cu idei absurde, ce otrăvesc raţiunea”… Memorabil!