Ion Creangă a scris două poveşti pornografice faimoase, care au făcut vîlvă atît printre contemporanii săi, cît şi în posteritate. Pe vremea comunismului, ele erau interzise, însă au fost retipărite după 1989, cînd a dispărut cenzura.

Prima se numea „Povestea lui Ionică cel prost” (cacofonia din titlu îi aparţine clasicului), iar a doua avea o denumire foarte licenţioasă, pe care trebuie să o abreviem, ca să nu comitem, aşa cum scrie legea, „un atentat la pudoarea publică”. Ea se numea, în manuscrisele autorului, păstrate pînă astăzi la Biblioteca Academiei, „Povestea p…” (cred că aţi înţeles despre ce substantiv comun este vorba) şi avea o popularitate încă şi mai mare decît cea dintîi poveste. Pentru a evita caracterul aproape pornografic al titulaturii originale, Titu Maiorescu l-a convins pe Creangă să intituleze această istorie epică, asemănătoare unui basm, „Povestea poveştilor”. Voi încerca şi eu, cu modestele mele înzestrări gazetăreşti, să rezum această poveste în variantă politico-economică actuală, cu referire directă la cazul resruselor naturale din Marea Neagră ce au fost concesionate pe furiş de Cabinetul Tăriceanu, pe ultima sută de metri a fostei guvernări. Toate amănuntele care urmează au fost culese de mine din presă şi puse cap la cap, cu migala cu care Creangă şi-a scris „Povestea Poveştilor”…

În 1991, cînd Dinu Patriciu era ministrul Industriilor în cabinetul Petre Roman II, deci înainte de mineriada din septembrie, din acelaşi an, guvernul a făcut o licitaţie fantomatică prin care o obscură firmă canadiană cîştiga dreptul de explorare a perimetrelor pe care le discutăm astăzi. Din partea statului, actele erau semnate de firma Rompetrol. În 1992 are loc prima schimbare a legii petrolului, care conferă mai multe avantaje acelei firme canadiene. În 1995 are loc a doua schimbare a legii petrolului, care pomeneşte şi de dreptul de extracţie pentru canadieni, dar cu împărţirea profitului în avantajul statului. Între 1996 şi 1999, cînd Călin Popescu Tăriceanu era ministrul Economiei şi Industriilor, compania Rompetrol se privatizează şi devine proprietatea lui Dinu Patriciu. În anul 2000, se produce o dublă schimbare. Toate vechile drepturi de concesiune ale firmei canadiene din 1992 sînt cumpărate de actuala companie „Sterling”, care are un singur angajat, iar serviciile secrete autohtone nu-i cunosc acţionariatul, în timp ce Agenţia Naţională de Resurse Minerale preia rolul statului în orice tip de afacere de acest gen. Între 2000 şi 2008, firmele „Rompetrol”, „Sterling”, „Midia Resources” şi ANRM au cel puţin cîţiva salariaţi care se perindă de la o companie la alta, ori sînt angajaţi simultan la cîte două astfel de firme, cum a fost cazul demisionatului Vidu sau al destituitului preşedinte ANRM. În 12 noiembrie 2008, în plină campanie electorală, are loc actul final, pe care îl ştiţi, în care pionul principal este fostul premier, deşi în umbra mai adîncă a întregii mega afaceri se distinge profilul lui Dinu Patriciu. În această seară, magnatul va vorbi pe un post de televiziune, unde este anunţat un talk show extrem de interesant. Mor de curiozitate să aflu ce răspunsuri şi-a pregătit Patriciu.

Cine? Ce? Unde? Cînd? Cum? De ce? Orice informaţie jurnalistică trebuie să răspundă la aceste întrebări. Găsiţi răspunsurile, metaforic vorbind, în textul lui Creangă, iar noi, poporul, ne-am ales doar cu substantivul comun din poveste… O „poveste” care valorează 50 de miliarde de euro! Este un „tun” ce se întinde pe durata celor 20 de ani de capitalism românesc. Fără alte comentarii…