DESTINUL UNEI FAMILII „The Guardian” a publicat un impresionant articol despre povestea de viaţă a poetei românce Carmen Bugan, a cărei familie a fost terorizată de regimul Ceauşescu în anii \'80. Noaptea, tatăl lui Carmen Bugan critica regimul totalitarist al lui Nicolae Ceauşescu, compunând pe o maşină de scris pamflete în favoarea democraţiei. După aceea, îngropa maşina de scris în grădină. Însă, într-o bună zi, a renunţat la acea măsură de precauţie. În 1983, tatăl ei, Ion, şi-a pus cel mai bun costum şi a plecat la Bucureşti, într-o călătorie care avea să schimbe pentru totdeauna destinul familiei sale. Şi-a parcat maşina, o Dacie roşie, pe o stradă aglomerată şi a montat pe ea câteva pancarte. „Criminalule, nu vrem ca tu să ne conduci!”, scria pe una dintre ele. „Ce aperi mai mult, dinastia Ceauşescu sau drepturile şi libertăţile omului?”, scria pe o alta, în care acuza armata, justiţia şi poliţia comunistă.

Acasă, Carmen, pe atunci în vârstă de 12 ani, era convinsă că protestul tatălui ei se va încheia prin moartea acestuia. Atunci a simţit multă mânie: „Pentru multă vreme, simţeam cumva că noi eram mai puţin importanţi pentru el decât cauza României”. Ion Bugan a avut motivele sale când şi-a ales momentul pentru a protesta la Bucureşti. Soţia lui, Mioara, era în spital, din cauza unor complicaţii apărute după naşterea fratelui mai mic al lui Carmen. Sora ei se afla în alt oraş, unde urma cursurile unei şcoli de gimnastică. Carmen a rămas cu bunica ei pentru a înfrunta anchetele Securităţii, care le-a interogat şi le-a devastat casa, încercând să găsească alte dovezi ale „trădării”. În acel moment, Carmen nu ştia dacă tatăl ei trăia sau era mort.

CONVINGERI SINCERE După 23 de ani, Carmen Bugan, care trăieşte la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, a scris un volum de memorii, intitulat „Burying the Typewriter”, o idilă despre copilărie, agrementată de o conştientizare tot mai mare a opresiunii. Părinţii ei aveau o băcănie, iar ea a asistat la dispariţia din rafturi a alimentelor, la micşorarea raţiilor şi la cozile pe care le făceau oamenii. Însă, până la protestul tatălui ei, prima dovadă despre activismul părinţilor ei a descoperit-o atunci când l-a surprins pe tatăl ei în timp ce îşi îngropa maşina de scris în grădină. Auzea în fiecare noapte zgometele făcute de tastele maşinii, atunci când mama şi tatăl ei scriau pamflete pro-democraţie. Ziua, auzea poveşti despre alţi disidenţi din blocul comunist, ascultând programele postului de radio Europa Liberă. Atunci când tatăl ei a dispărut, a înţeles că mama ei, Mioara, l-a ajutat la confecţionarea pancartelor, pentru că aceasta credea sincer în acţiunile soţului ei.

Ion Bugan nu a fost ucis, însă a fost trimis la închisoare. Microfoane au fost montate în casa lor, chiar şi la toaletă. Carmen şi ceilalţi membri ai familiei sale nu puteau să vorbească niciodată despre ceea ce simţeau. Prietenii şi vecinii au fost obligaţi să informeze Securitatea despre toate acţiunile familiei. Profesorii au fost obligaţi să îi persecute pe copii, instigându-i pe ceilalţi elevi să îi agreseze. Poliţia a descoperit maşina de scris îngropată în grădină. Mioara a fost dată afară din învăţământ şi obligată să divorţeze. Ion Bugan a fost în cele din urmă eliberat, în urma unui decret naţional de amnistiere, semnat cu scopul de a degaja puţin închisorile româneşti supraaglomerate în 1987, însă supravegherea familiei s-a intensificat.

PRIZONIERUL POLITIC AL LUNII La 18 ani, Carmen a fost ajutată să scape de Securitate, a luat contactul cu ambasada SUA şi a solicitat statutul de refugiat. Abia mult mai târziu a aflat că tatăl ei a fost declarat „Prizonierul politic al lunii”, în 1986, pe o listă alcătuită de Amnesty International. Se pare că publicitatea de care se bucura tatăl ei în Occident a oprit autorităţile comuniste să facă astfel încât întreaga familie să dispară. Când familia Bugan a plecat din ţară, oficialii de la biroul de paşapoarte i-au întâmpinat cu un avertisment sumbru: dacă vor vorbi împotriva lui Ceauşescu vor fi vânaţi şi asasinaţi. În săptămânile care au urmat după stabilirea familiei în oraşul Grand Rapids din statul american Michigan, în noiembrie 1989, Carmen era încă terorizată şi credea că membrii congregraţiei Martorii lui Iehova erau agenţi ai Securităţii.

Au devenit refugiaţi politic şi imigranţi model. Carmen a fost prima care şi-a găsit de lucru, la 19 ani, lucrând într-un restaurant, iar mama şi sora ei au devenit asistente medicale. Tatăl ei a devenit administratorul unei şcoli, iar fratele ei luptă acum pentru armata americană în Afganistan. Carmen Bugan a studiat la universităţile Michigan şi Oxford şi a devenit poetă. Scriind despre copilărie, a descoperit o metodă de a retrezi la viaţă sentimente pozitive despre o ţară de care încă se simte înstrăinată. Sentimentele ei s-au modificat din nou, atunci când s-a decis să acceseze vechile dosare întocmite de Securitate despre familia ei, ce pot fi acum consultate la Arhivele de stat din România. După multe luni de birocraţie, a intrat în posesia dosarelor despre tatăl ei: 18 volume şi aproape 1.500 de documente.