Este un mare maestru al scenei de operă şi concert, se numeşte George-Emil Crăsnaru, este profesor universitar de zeci de ani la Facultatea de Muzică “Robert Schumann” din Dusseldorf, a cântat pe marile scene ale lumii alături de monştri sacri ai operei şi acum s-a întors acasă pe un drum iniţiatic, acela al dascălului care îşi îndeplineşte menirea până la capăt.

Cu un zâmbet perpetuu amuzat, maestrul a fost de acord să ne îngăduie să aruncăm o privire în complexul angrenaj pe care îl numeşte viaţă, o existenţă magnifică dimensionată de dragostea pentru muzică, pentru soţie şi copii şi pentru... muzică. „Muzica bună”, spune maestrul, aproape indiferent de gen, „este acea muzică care transmite, care atrage publicul şi îl transformă în spectator cultivat, acea muzică care transcede înţelegerea imediată şi ajunge direct la suflet şi la minte”. Aceea este muzica adevărată şi în slujba ei şi-a pus maestrul întreaga sa viaţă. A avut-o alături pe soţia sa, Irina, o doamnă frumoasă, cu o blândeţe discretă în gesturi şi vorbă, domoale, din Oaş. Energia sa delicată se transformă în zâmbet de fiecare dată când îl priveşte pe maestru. George-Emil Crăsnaru a cunoscut-o pe când, alături de Teatrul Armatei, făcea turnee mari în România. „Pe lângă spectacolele pentru militari şi de propagandă, era o foarte bună apucătură pentru că se făcea popularizarea artei culte. Exista Corul Armatei care era unul dintre cele mai bune coruri din Europa, rivalizând chiar cu celebrul cor Alexandrov al armatei sovietice. Nu erau mai răi. În ’65 am făcut un turneu în nordul României şi m-am oprit în Oaş”. În Negreşti a cunoscut o fată minunat de frumoasă, poeta regiunii Maramureş, Irina Talpoş. „Ne-am cunoscut practic în ianuarie şi în 3 aprilie ne-am căsătorit. Sunt foarte bucuros pentru că de atunci am lângă mine cel mai bun partener din lume, care mi-a fost alături în toate peregrinările mele pe mapamond. Fără ea, eu n-aş fi făcut această carieră”, îşi aminteşte maestrul.

„138 de roluri, vreo 300 de cantata şi vreo câteva mii de liduri”

Zona muzicală în care se simte cel mai confortabil sau compozitorul preferat? Maestrul zâmbește şi spune: „Compozitorul preferat se numeşte muzica bună. Eu cânt Mozart, pe care îl ador, Bach, care pentru mine înseamnă a sta de vorbă cu creatorul, Verdi este o altă pasiune, Brahms, Wagner, pe care de asemenea îi ador”.

Cât despre carieră, absolut impresionantă, profesorul Crăsnaru menţionează, cu modestie: „În cariera mea am cântat 138 de roluri, vreo 300 de cantata, multe cantata sacre de Bach, muzică preclasică, muzică modernă şi vreo câteva mii de liduri. Mulţi compozitori contemporani”. Îşi aminteşte, cu un zâmbet amar: „Între anii ’70 – ’80, lucru de care mă bucur şi astăzi, am avut bucuria, plăcerea să cunosc, în Bucureşti, nişte minunaţi compozitori români. Mulţi au compus pentru mine şi am interpretat multă muzică românească în primă audiţie. Au fost mari succese însă, din păcate, nu le-a mai cântat nimeni. Mă doare sufletul, dar asta este realitatea”.

Germania, patria adoptivă a celui ce a visat mereu să se întoarcă în România

„În 1980 s-a întâmplat. Îi sunt foarte dator regimului Ceauşescu pentru că m-a silit să emigrez. Altfel n-aş fi plecat poate, deoarece nu am părăsit ţara mea natală ca să mă îmbogăţesc sau din alt motiv similar. Am plecat pentru că aici eram încuiat. Pentru fiecare ieşire în străinătate aveam nevoie de zeci de aprobări de la diferite departamente de prin minister şi de pe la tot soiul de oameni, de la cadre etc. Pentru fiecare dintre aceşti oameni era nevoie de pachete de Kent, de săpunuri Rexona şi Lux, de cadouri costisitoare. Mi-aduc aminte că unul mi-a cerut odată un magnetofon, iar eu nu aveam ce să dau copiilor să mănânce. La tovarăşa de la cadre, la tovarăşu’ de la secţie, la... toată lumea voia câte ceva. Este cel mai oribil lucru. Asta m-a indignat până la limita suportabilităţii”, îşi aminteşte profesorul George-Emil Crăsnaru.

Diferenţa resimţită pe toate planurile între experienţele din afara graniţelor şi ceea ce se întâmpla la vremea aceea în ţară, l-a făcut să ia această decizie. „Am câştigat cele mai mari premii de canto din lume: am luat premiul întâi la Festivalul Enescu (1970), premiul al doilea la Festivalul Johann Sebastian Bach din Leipzig (1972), premiul al II-lea la s’Hertogenbosch (Olanda, 1972) şi Marele Premiu la cel mai greu concurs din lume, Concursul de la Montreal, Canada (1973), premii ce m-au propulsat pe prima scenă a lumii. Am fost invitat să fac audiţie (pentru că acolo nu te angajează pentru ochii tăi frumoşi) de către mari nume ale scenei mondiale. În 1975, la Festivalul Muzicii de Vară din Salzburg, am fost invitat de Herbert von Karajan, unde am cântat în cinci spectacole sub bagheta acestei imense personalităţi, alături de Placido Domingo, Mirella Freni, Christa Ludwig, Nicolai Ghiaurov, Piero Cappuccilli, Jose van Dam, Anna Tomowa-Sintow şi alţii”.

Maestrul face o pauză, oftează şi adaugă. „Asta m-a făcut să văd că aici nu puteam să mă realizez. Era diferenţa mult prea mare. Eu eram prim solist, terminasem Conservatorul şi aveam 1.800 de lei salariul în timp ce un lucrător la aprozar sau un măcelar avea 8.000 – 10.000. Asta era situaţia. Noi eram artişti, ceilalţi erau cu pâinea şi cuţitul. Trăiam din mila lor. Dacă nu ieşeam la interval, cum se spunea atunci, nu aveam nicio şansă să cumpărăm carne. Însă nu ca să mănânc carne am plecat în Germania, ci din cauza presiunii îngrozitoare din punct de vedere moral. Cultura, în vremurile acelea, era folosită ca armă împotriva capitalismului. Era, de fapt, propagandă. Luminatul Ceaşcă ne chema să cântăm atunci când avea oaspeţi. Eram ca nişte animale dresate”.

Teama şi scârba de opresiunea aproape tangibilă, absurdul împotriva căruia era forţat să lupte în fiecare zi au atins apogeul la una dintre recepţiile date de Nicolae Ceauşescu, care avea o invitată de seamă, pe împărăteasa Olandei şi l-a chemat pe maestrul Crăsnaru, alături de alte voci importante ale României acelor vremuri, să cânte. „Eu am pregătit aria lui Sarastro din Flautul fermecat, în germană, căci aşa am crezut că este potrivit. Ceauşescu s-a supărat rău şi a ţipat: “să se termine odată cu limbile străine” şi să nu se mai cânte în limbi străine. Eu am spus „mă scuzaţi, eu nu sunt cântăreţ în cârciumă”. Continuă abătut: „Era oprimant. Mă săturasem să mint. Noi trăiam prost, dar eu trebuia să spun ce fericiţi suntem şi cât de bine este în comunism. Îmi era scârbă de această propagandă perpetuă. Nu mai puteam, pur şi simplu, căci orice făceam, în plan personal sau general, trebuia transformat în propagandă”.

Această întâmplare, precum şi multe altele au condus la decizia majoră de a părăsi România. „În ’79 eu aveam deja angajamentul în Germania şi cu mari greutăţi am obţinut aprobarea de la Ministerul Culturii. Eu am plecat în octombrie şi soţia mea a venit după un an”. Doamna Irina priveşte în pământ. „Cum a fost, doamnă”?, o întreb. Tace puţin şi apoi, cu glas blând spune: „Fericire n-a fost, dar am rezistat. Au fost nişte ani grei”.

Ruperea de România şi integrarea în alt spaţiu, atât de diferit, a fost un proces complex şi de lungă durată. Aflat între două lumi, spiritual şi fizic, maestrul recunoaşte: „Ca să pleci din lumea asta şi să intri în altă lume este foarte greu. Chiar dacă eu cunoşteam lumea, căci circulasem mult. Acolo, lumea necunoscându-te iniţial, te ţine la distanţă. În momentul în care te asimilezi, şi ei văd că tu vrei să faci performanţă, te iau în braţe, te susţin şi te admiră. Eşti mult mai respectat acolo decât aici. Mult mai iubit şi mult mai admirat. Dar nu este acel acasă”.

(Va urma)

De neratat!

Miercuri, 5 octombrie, de la ora 17.30, în Aula Magna a Universităţii „Ovidius” din Constanţa, marele maestru George-Emil Crăsnaru va conduce un recital extraordinar, alături de „tinerele voci excepţionale” ale studenţilor Facultăţii de Arte. Va fi un moment extrem de special, maestrul aflându-se la Constanţa la invitaţia Universităţii „Ovidius”, al cărei Doctor Honoris Causa este.

Este cea de-a 10-a ediţie a Masterclass-ului de artă vocală, susţinut de celebrul maestru care, alături de maestrul Vasile Moldoveanu reprezintă un mentorat de o valoare inestimabilă a domeniului muzical din Facultatea de Arte.