Mulţi dintre noi, mai ales din generaţia mai tânără, ştim vag, din auzite, despre preoţii, intelectualii deţinuţi politic ce au fost condamnaţi la muncă silnică pentru a construi Canalul Dunăre-Marea Neagră. Decizia construirii Canalului i-a fost sugerată lui Gheorghiu-Dej de însuşi Stalin şi ar fi urmat să lege Marea Neagră, prin Dunăre, de Canalul Oder-Rin, pentru transportul minereului de fier. În acelaşi timp, ar fi urmat să permită trimiterea unor nave sovietice, în amonte de Dunăre, în eventualitatea unui conflict armat cu Iugoslavia. Mâna de lucru era asigurată de aşa-numitele elemente reacţionare, reţinute fără proces, pe termene variind între 12 şi 60 de luni. Începând din mai 1950, de-a lungul celor 65 km dintre Constanţa şi Cernavodă, au fost create 14 lagăre de exterminare prin muncă forţată. Colonia cea mai mare a Canalului era la Poarta Albă, aici aflându-se constant circa 12.000 de deţinuţi.

TORTURI ÎN DETENŢIE Ion Negoiţă avea numai 19 ani când a fost încarcerat la Târguşor, undeva lângă Ploieşti. A stat acolo un an şi jumătate, timp în care Ministerul de Interne a făcut investigaţii. „Cercetările au fost greu de suportat. Şi azi degetele de la mâna stângă îmi sunt frânte. Mi le-au prins la uşă şi mi le-au rupt. Şi asta nu e tot...”, povesteşte Ion Negoiţă. Pe 26 octombrie 1950, a fost dus la triajul din Bucureşti, unde a stat trei zile cu un sfert de pâine şi o bucată de şuncă sărată. „Într-o noapte, ne-au urcat într-un tren - câte 100 de persoane în fiecare container, fără aerisire. Stăteam în picioare şi nu aveam loc nici măcar să întoarcem capul. La răsăritul soarelui, ne-au debarcat în Constanţa şi ne-au dus la Poarta Albă”, îşi aminteşte bărbatul. În tot acest timp, „colonia de deţinuţi” era înconjurată de gardieni înarmaţi până în dinţi. Unii au stat tot drumul cu puşca la tâmplă, alţii erau loviţi cu patul armei, târâţi, îmbrânciţi şi loviţi cu picioarele. Seara, oamenii au fost urcaţi în autobuze şi duşi undeva lângă Lumina, la Valea Neagră. „Ne-au împărţit în două barăci, unde am intrat câte 50 de oameni. La răsăritul soarelui, la ora cinci, ne scoteau afară să facem gimnastică, ne dădeau o cană de apă neagră - ei ziceau că e cafea - şi plecam la muncă. La prânz, mâncam puţin, apoi iar la muncă. Ne întorceam pe jos, noaptea, pe un drum cu pietre de râu şi ne puneau să batem pas de defilare”, îşi aminteşte Ion. Cei mai slabi erau bătuţi, schingiuiţi. Mulţi nu au supravieţuit regimului de detenţie, iar alţii au fost pur şi simplu aruncaţi în şanţurile săpate de mâna lor şi îngropaţi de vii. După trei ani de muncă brută, înfometare şi bătăi, pe 27 iulie 1953, au fost anunţaţi că vor fi oameni liberi. „Ne-au dus la Poarta Albă, unde ne-au mai ţinut până pe 10 august, ne-au pus să semnăm o hârtie prin care ne angajam să nu povestim nimănui nimic despre locurile astea şi despre ce am păţit”, a povestit Ion Negoiţă. La Poarta Albă, pe locul în care s-au aflat temniţele deţinuţilor şi unde sunt înmormântate peste 2.000 de suflete, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfinţitul Teodosie, va ridica o mănăstire în memoria tuturor celor care au muncit şi au pierit aici. Lucrările încep astăzi.