Predispoziţia pentru un viitor comportament infracţional al copiilor care nu manifestă frică, considerată un răspuns normal faţă de sunete puternice şi neplăcute la vârsta de 3 ani, reprezintă dovada că aceşti copii vor comite infracţiuni la vârste adulte. Acest studiu realizat de mai mulţi cercetători din SUA şi din Marea Britanie a comparat rezultatele obţinute în urma unui studiu anterior, realizat pe un eşantion de 1.800 de copii născuţi în anii 1969 şi 1970, în Insula Mauritius din Oceanul Indian, cu cazierele lor judiciare după 20 de ani. La vârsta de 3 ani, copiii au fost testaţi pentru a măsura nivelul lor de condiţionare a fricii, un paramentru ce măsoară frica de consecinţe.

Copiii care asociază sunetele neplăcute sau alte experienţe neplăcute cu frica vor fi mai puţin predispuşi să comită acte antisociale, deoarece ei vor asocia astfel de experienţe cu pedepsele pentru aceste acţiuni. Cercetătorii au testat răspunsurile copiilor de 3 ani la zgmote neplăcute, folosind un detector de minciuni. Atunci când cercetătorii au analizat cazierele judiciare ale participanţilor, după 20 de ani, au constatat că 137 dintre aceştia, 131 de bărbaţi şi şase femei, aveau cel puţin o condamnare. Comparativ cu aproape 300 de participanţi care nu aveau nicio înregistrare în cazier, cei 137 de participanţi au avut reacţii mult mai slabe în faţa zgomotelor puternice, la vârsta de 3 ani. Această descoperire ar putea să întărească concluziile unui studiu anterior, potrivit căruia psihopaţii şi copiii cu probleme comportamentale, în vârstă de 11 ani, prezintă anomalii similare într-o anumită zonă cerebrală, denumită complex amigdalian. Această zonă este responsabilă cu gestionarea fricii de consecinţe. Deoarece acest studiu a ţinut cont de factorii sociali, precum educaţia parentală, numărul părinţilor din familie, statutul socio-economic şi mărimea familiei, factorii biologici se află la originea acestor emoţii trunchiate înregistrate în cazul copiilor de 3 ani.

Cercetătorii avertizează asupra faptului că rezultatele studiului lor nu oferă însă o modalitate biologică de identificare a viitorilor infractori. “Infracţiunea reprezintă, în mod cert, o construcţie complexă, care implică interacţiuni multiple între genetică, creier, familie şi influenţe sociale”, consideră autorii. Descoperirea ar putea să sprijine ideea potrivit căreia predispoziţia pentru activităţi antisociale şi infracţionale s-ar putea găsi adânc înrădăcinată în creierele copiilor, ceea ce înseamnă că, dacă aceste rezultate vor fi confirmate, eforturile făcute pentru a preveni şi a trata aceste probleme universale de comportament se vor putea baza tot mai mult pe o serie de intervenţii medicale timpurii.