Cel de al zecelea premier al României democratice, pe mâinile căruia Traian Băsescu dă ţara pentru următoarele 9 luni, este unul foarte tânăr. Are doar 44 de ani şi face parte din generaţia decretului „antiavort”. A fost student silitor – lucru care l-a propulsat în organigrama utecistă din Centrul Universitar Iaşi la un nivel de conducere – şi s-a dedicat descifrării sensurilor istoriei. Între cei câte trei jurişti şi economişti şi doi ingineri care l-au precedat, Mihai-Răzvan Ungureanu este primul reprezentant al disciplinelor umaniste, însărcinat să conducă un guvern, în vremuri de criză profundă. Probabil că aici stă şi cheia numirii sale: ce n-au reuşit economiştii şi juriştii, ba nici chiar inginerii, poate că reuşeşte un dascăl de istorie.

Nu prea ştim ce calităţi manageriale are noul premier, pentru că activitatea sa la cârma unui serviciu secret nu este public cuantificabilă (nu vom şti niciodată câte secrete au aflat spionii săi şi ce avantaje a avut ţara de pe urma acestora).

Ştim doar că în precedenta sa funcţie de conducere (a fost Secretar de Stat la Externe, în guvernul Isărescu, unde s-a remarcat printr-o circulară care interzicea angajaţilor să-i înscrie numele fără liniuţă între cele două prenume) a fost remarcat de Bodo Hombach reprezentantul pactului de stabilitate care i-a făcut rost de o slujbă bună la Viena, pentru perioada de restrişte pesedistă. Aceeaşi protecţie l-a propulsat în guvernarea lui Tăriceanu în scaunul de ministru de Externe, în care a excelat prin serviciile unidirecţionate spre preşedintele Băsescu, lucru care l-a nemulţumit atât de tare pe Tăriceanu, încât la prima ocazie l-a dat afară. Atunci a ieşit şi un mic scandal, stins rapid, când în ultimele zile şi cu ultimele puteri a promovat o hotărâre de guvern prin care îşi dubla salariul de la SECI, unde intenţiona să se întoarcă, într-o funcţie pe care şi-o rezervase cu grijă.

A stârnit o oarecare nedumerire numirea sa ulterioară la Serviciul de Informaţii Externe, pe scaunul încă cald, tras de sub fundul lui Claud Săftoiu. Cei care căutau explicaţii s-au mulţumit să considere că a fost o recomandare, din partea unui Mare Licurici, ce nu putea fi refuzată.

Ce a făcut MRU la SIE în ultimii 4 ani probabil că nu vom afla. E secret. De stat. Ce va face la Palatul Victoria ştim deja: va aplica propriul său program de guvernare ce i-a fost servit la pachet, odată cu numirea şi cu lista miniştrilor ce vor forma noul-vechi cabinet. Pentru că mă îndoiesc, în primul rând, că noul premier ar putea avea o echipă civilă şi, în al doilea rând, că în condiţiile dure ale coaliţiei, ar putea impune vreun om. Dintr-un anumit punct de vedere, absenţa apartenenţei sale politice (în 2005 a devenit liberal peste noapte, ca să poată fi numit ministru) nu-i afectează sprijinul, care vine de deasupra partidelor şi îl scuteşte de obligaţiile curente ale unui şef de partid, de a satisface cererile clientelei. Orice cerere va trece, de acum, prin filtrul Cotrocenilor, iar noul premier îşi va folosi funcţia ca o trambulină personală pentru următorul pas ce i-a fost trasat: candidatura la preşedinţie, din 2015, din partea unui partid care nu prea are candidaţi proprii.