Ceea ce era de așteptat și bine ticluit de factorii intern și extern, s-a întâmplat. La capătul unei campanii electorale inexistente, Klaus Iohannis s-a clasat detașat pe locul I. Plasându-și favorita pentru finala de peste două săptămâni pe locul secund. Din nou, se poate pune întrebarea ce va fi următorii cinci ani acest Klaus Iohannis. Președinte al României, guvernator al României sau un simplu vasal?

Eminentul analist economic Ilie Șerbănescu a făcut în ziua alegerilor o afirmație șocantă. A declarat că nu votează pentru că nu a găsit niciun candidat care să se angajeze ca, în eventualitatea în care câștigă alegerile, să solicite până când îi va fi recunoscut statutul de guvernator al României. Adică de persoană care este animată nu de dorința de a răspunde nevoilor cetățenilor, ci comenzilor venite din direcția celor care au colonizat România, preluându-i cea mai mare parte a resurselor, a forței de muncă, a sistemului bancar și industrial, a infrastructurii și serviciilor. Am fost cu atât mai suprins de această afirmație cu cât eu însumi am susținut că adevăratul statut al lui Klaus Iohannis este cel de guvernator. Pretizând că, în competiția dintre marile puteri, Germania a învins pe toate fronturile, reușind în ceea ce privește România să surclaseze chiar și SUA. Dar între timp m-am lămurit că am greșit.

Ilie Șerbănescu a fost silit de propriile lui argumente să recunoască faptul că niciunul dintre statele care domină într-o manieră neo-colonială România, în frunte cu Germania, nu este dispus să își asume și răspunderea și se rezumă exclusiv la obținerea de foloase. Castanele din foc sunt scoase de cei care sunt guvernatori, executând ad litteram tot ce li se cere de afară, dar constituțional și legal ei beneficiază de statutul de președinți aleși. Așa este mult mai comod și politically correct. Eu însă, gândindu-mă la mecanismul prin care România a fost transformată într-un pașalâc modern, am ajuns la concluzia că termenul de guvernator aplicat lui Iohannis este impropriu. În acest sens mi-a atras atenția și Radu Golban, analist economic și politic român cu cetățenie germană trăitor în Elveția. El mi-a demonstrat că Germania nu ar putea admite niciodată că dispune de o colonie, cu atât mai mult în Europa. Este un efect al istoriei. Germania a declanșat două războaie mondiale din dorința de a egala celelalte mari puteri și de a deține prin agresiune un statut colonial. Nu a reușit și s-a lecuit. Nu mai acceptă să facă vizibil acest obiectiv ci dorește să-l atingă prin alte mijloace. Disimulate și rafinate. Prin urmare să-și impună protejatul la cârma unui stat captiv cum e România, să o facă prin mijloace invizibile publicului larg și să-și atingă obiectivele economice, financiare și geopolitice prin intermediul acestuia, creând chiar imaginea unui personaj care ar răspunde interesului național. E culmea perversității politice. Să pui mâna pe toate resursele unui stat, să-l dirijezi în ce direcție vrei, lăsând impresia că aceasta e dorința poporului. Iar întreaga operație să se desfășoare sub sloganul integrării europene. Și al normalității. Și să faci în așa fel încât victima, în cazul nostru cetățeanul român, să nu bage de seamă cât de machiavelică este această integrare, în contextul în care numai noi ne cedăm resursele altora sub aparența că le punem la comun, în timp ce nici Germania, nici vreo altă putere europeană nu renunță în favoarea binelui comun la propriile resurse.

Prin urmare ștampila de guvernator al României nu se potrivește. Este un termen prea pretențios și de neacceptat pentru Berlin care va refuza să recunoască acest lucru. Așa că am făcut recurs la istorie. Și am găsit un termen. Cel de vasal. Vasalitatea presupune existența unui lider pământean. Adică un om provenit din statul țintă. Acesta își asumă conducerea sub un protectorat. În cazul nostru, al Germaniei. El face toate eforturile pentru a lăsa impresia că a ajuns în fruntea bucatelor în baza meritelor proprii. Și ascunzând din răsputeri faptul că s-a închinat nu în fața propriului popor, ci în fața unei puteri străine. Acesta la rândul său beneficiază în schimbul loialității, de protecție.

Acest timbru de vasal pus pe fruntea lui Klaus Iohannis mai prezintă un avantaj. Într-o ordine ierarhică, devine de înțeles de ce șeful puterii executive, acesta fiind conform Constituției României primul-ministru, își cedează atributele președintelui vasal, beneficiind astfel la rândul său de protecție. Dar transformându-se astfel într-un simplu valet.

Iohannis este vasalul Germaniei și răspunde comenzilor de la Berlin. Dar, pentru a reuși, trebuie să acapareze întreaga putere. Cea executivă. Gol marcat. Puterea judecătorească. Gol marcat. Dar și puterea legislativă. Și mai există încă două puteri extraconstituționale care trebuie deținute de vasal. O putere financiară, care va fi și ea asigurată utilizând pârghiile executivului, și o putere mediatică, pe cale de a se înfăptui, în condițiile în care presa își pierde treptat independența, începând cu cea economică.

Toată construcția e pe cale de a fi desăvârșită. Etapele au fost anunțate public chiar de Iohannis. Dărâmarea Guvernului Dăncilă. Instalarea Guvernului Orban. Câștigarea detașată a primei runde prezidențiale, în condițiile în care a reușit să-și aleagă până și contracandidatul. Urmează câștigarea detașată a celei de-a doua runde. Și apoi alegerile pentru adjudecarea Parlamentului.

Pentru ca publicul să nu bage de seamă ce se întâmplă, este preconizată o uriașă operațiune de aburire. Ea va consta în declanșarea jihadului în toate partidele, minus PNL și UDMR. Experimentul reușit cu ALDE și cu Pro România se va generaliza. Dar de ce se întâmplă doar cu România? De ce nu și cu celelate state din Europa Centrală și de Est?