Preşedinţia semestrială a Uniunii Europene (UE) se dovedeşte o sarcină tot mai ingrată şi marginală, în urma nominalizării unui preşedinte permanent şi creşterii puterii Zonei Euro. Cipru, care a asigurat preşedinţia semestrială în ultimele şase luni, va preda ştafeta Irlandei, la 1 ianuarie. Iniţial, preşedinţia semestrială avea obiectivul să ofere fiecărui stat membru, pe rând, şansa să prezideze dezbaterile europene, să stabilească priorităţi şi să îi ofere vizibilitate, prin găzduirea în ţara respectivă a summit-urilor europene. Însă, de la sfârşitul lui 2004, summit-urile au avut loc toate la Bruxelles, o concesie acordată belgienilor- în cursul dificilelor negocieri privind Tratatul de la Nisa.

Preşedinţia semestrială a UE a fost decapitată în favoarea Tratatului de la Lisabona, la sfârşitul lui 2009, relevă Yann-Sven Rittelmeyer, un cercetător la Institutul Francez de Relaţii Internaţionale (IFRI). Tratatul a instaurat un preşedinte permanent al Consiliului UE, însărcinat cu organizarea şi buna desfăşurare a summit-urilor europene. Postul i-a fost încredinţat belgianului Herman Van Rompuy. ”Preşedinţia semestrială se ocupă de toate pregătirile în cadrul grupurilor de lucru, dar imediat ce acest lucru devine serios şi fierbinte, Van Rompuy este cel care rezolvă acest lucru cu liderii europeni”, remarcă un diplomat european. În cadrul summit-urilor, reprezentanţii preşedinţiei semestriale au dreptul să stea alături de Van Rompuy, dar, în practică, numai patru-cinci lideri se exprimă, în general cei mai importanţi, ca Angela Merkel, François Hollande, Mario Monti sau David Cameron. Restul de 23 tac şi speră ca acest lucru să se termine în curând, a mai comentat diplomatul. Tratatul de la Lisabona a creat, de asemenea, postul de Înalt Reprezentant UE pentru Politică Externă. Actuala titulară, Lady Catherine Ashton, o britanică, prezidează reuniunile miniştrilor Afacerilor Externe şi reprezintă diplomaţia europeană atât în faţa Parlamentului European (PE), cât şi în afara UE. Cum nu se poate multiplica, Ashton deleagă adesea anumite reuniuni preşedinţiei semestriale. ”I se întânplă să ceară câte unui ministru să meargă la Bruxelles, pentru vreo reuniune a Comisiei pentru Afaceri Externe din cadrul PE, doar pentru a vorbi 25 de minute în faţa deputaţilor. Este umilitor”, comentează un diplomat. Preşedinţia semestrială se ocupă de toate celelalte subiecte, ca economia sau finanţele, afacerile interne şi justiţia, agricultura sau mediul. Dar şi aici, rolul i-a fost slăbit de reforma Zonei Euro şi creşterea puterii, în cadrul UE, a Eurogrupului, relevă Rittelmeyer. Accesul la preşedinţia semestrială a unor ţări nemembre ale monedei unice, ca Ungaria sau Polonia, a accentuat această marginalizare. Deşi preşedinţia semestrială reprezintă, în continuare, o răspundere grea, mai ales pentru ţările mici, acestea ştiu să îndeplinească rolul de mediator imparţial, subliniază Yann-Sven Rittelmeyer. Cipru se poate mândri că a pus capăt unui conflict de aproximativ 30 de ani cu privire la brevetul european şi a smuls un acord privind supervizarea bancară, în pofida eşecului răsunător al negocierilor cu privire la bugetul pentru perioada 2014-2020. Belgia, în perioada respectivă aflată în plină criză politică, a ieşit destul de bine din această situaţie, în 2010, mulţumită experienţei diplomaţilor săi, subliniază cercetătorul.

Chiar şi slăbită, statele nu vor vrea să abandoneze vreodată preşedinţia semestrială, apreciază un diplomat. Ea constituie cel mai bun mijloc de a înţelege raporturile de forţă din culise asupra marilor dosare europene, subliniază el. O asemenea cunoaştere devine, ulterior, foarte utilă pentru valorizarea intereselor sale naţionale.