Cu riscul de-a mă considera filozof de cartier, în loc de ziarist, vă mărturisesc că am urmărit cu mult interes o apariţie televizată a lui Dan Puric, în zilele sărbătorilor pascale, eveniment ce m-a predispus să reflectez la soarta istorică a românilor, ca naţiune, dar şi la problemele cu care ne confruntăm astăzi, după două decenii de la prăbuşirea comunismului şi la abia zece ani de la debutul celui de al treilea mileniu creştin.

Pentru mine, însă şi pentru mulţi alţi români, sunt convins, Dan Puric este un personaj luminos, în adevăratul sens al cuvântului, nu numai pentru mesajul său ortodox, ci şi pentru curajul prin care pune degetul pe rană, arătând cele mai dureroase adevăruri contemporane. Deşi nu doresc să neglijez vreuna dintre numeroasele sale idei strălucite, îmi este imposibil să le trec măcar în revistă, în cuprinsul acestui editorial, darămite să le mai şi comentez! Din acest motiv, am ales deocamdată un singur punct de vedere enunţat de Dan Puric, pe care îl consider de o stringentă actualitate.

Toată lumea este la curent cu spinoasa problemă a salariilor şi pensiilor. Pe lângă acest fapt, toţi cunoaştem criza de cadre medicale, de magistraţi şi de personal calificat, în general. Probabil că aţi aflat şi voi, cu titlul de exemplu, cazul doctorului Burnei, de la spitalul Grigore Alexandrescu din Bucureşti, care este un reputat chirurg pediatru specializat în ortopedie. În condiţiile în care el are un salariu net de 4.000 de lei, medicul a primit o ofertă de la o clinică din Germania pentru un venit de 20.000 de euro pe lună, adică de 20 de ori mai mult decât primeşte în România, oricâte „atenţii” ar accepta de la pacienţi. Nu vreau să înţelegeţi prin acest exemplu că totul se rezumă la bani! Una dintre marile probleme ale României de azi, indiferent că este vorba de un pensionar amârăt şi anonim sau de un mare specialist în orice domeniu, rămâne diferenţa strivitoare dintre valoarea profesională ori socială a unui individ şi preţul pe care statul îl plăteşte pentru această valoare, chiar şi atunci când ea este estimată la timpul trecut, adică pentru cineva care şi-a încheiat deja cariera, cum este cazul pensionarilor.

Concluzia creştinului, dar şi a capitalistului Dan Puric, pentru că el conduce o mini companie teatrală privată, este că diferenţa umilitoare între valoarea personală a cuiva şi preţul evaluat de stat nu se poate măsura în bani, ci are o dimensiune morală, care îi face pe majoritatea românilor, de la un tâmplar până la un violonist, să se simtă desconsideraţi, chiar batjocoriţi. Hristos a spus, precizează pe bună dreptate Dan Puric, că „pomul se cunoaşte după roadele sale”, dar a uitat să adauge cum trebuie răsplătit un pom roditor.

Dar asta nu pentru că Emil Boc ar fi un fel de „Hristos”, ci pentru că orice ţară şi orice guvern trebuie să-şi respecte valorile. Pare prea simplu şi chiar banal, însă este teribil de important! De aici rezultă că actuala criză economică a provocat şi o criză morală. Demonstraţia lui Dan Puric a sunat ca o sentinţă de condamnare la moarte pentru guvernanţii din România de astăzi...