Filmul de debut al lui Horaţiu Mălăele, „Nunta mută”, este tot ceea ce ne-am fi putut aştepta. Intriga inedită descrisă în crescendo, în registru dramatic şi comic şi versatilitatea interpretativă sînt caracteristicile unui lungmetraj care nu trădează şovăiala unui debutant. Este o incursiune de-a lungul istoriei celei de-a şaptea arte în care imaginea conturează trăirile unor personaje complexe, ale căror emoţii sînt accentuate în fiecare situaţie care întregeşte intriga.

Dramă istorică şi comedie de tipologii umane şi de situaţii, povestea acestui film se detaşează de producţiile realizate în România ultimilor ani. Horaţiu Mălăele a preluat din convenţiile teatrului pentru a realiza filmul unei lumi distincte în care se păstrează raportul ambiguu dintre realitate şi fantezie. Frivolitatea şi fantezia personajelor care populează satul românesc al anilor `50 cad în absurd, în contextul socialism-realismului care suprimă societatea pestriţă a României postbelice. Individualitatea exagerată a personajelor scoate în evidenţă rigidizarea şi îndoctrinarea cu care sistemul comunist este pe cale să contamineze satul românesc odată cu colectivizarea. Teatralitatea fermecătoare a acestui film accentuează sentimentul de melancolie strîns legat de caracterul fragil al vieţii şi al iubirii, indiferent de vremelnice orînduiri sociale.

Horaţiu Mălăele: În primul rînd, în contextul dramatic al tuturor scenariilor pe care le-am citit, „Nunta mută” mi s-a părut inedit. Mi s-a părut haios şi, totodată, tragic. Şi m-am gîndit că aceasta este identitatea poporului român. Aşa cum spunea şi Bacovia, „o ţară tristă, plină de umor”. M-am gîndit că ar putea fi o atenţionare în prezent a ceea ce s-a întîmplat în trecut, pentru că, parafrazînd un mare pictor, într-adevăr, „Somnul raţiunii naşte monştri”. Sau mai exact, parafrazîndu-l, somnul naţiunilor naşte situaţii monstruoase, precum cea descrisă în „Nunta mută”. Scenariul, aşa cum l-am construit, mi s-a părut, de fapt, o dramaturgie violentă, agresivă, tragică, îmbrăcată în acest costum umoristic. Sînt întrebat mereu despre ce s-a întîmplat înainte de `89. Represiunea a fost groaznică, puţini îşi mai aduc aminte, iar cei mai tineri nici măcar nu au habar. Dar, noi care am trăit efectiv o bună perioadă ne aducem aminte că lucrurile stăteau rău de tot. Ceea ce ne-a dat putere, din fericire şi din păcate, totodată, a fost simţul umorului al acestui popor, care a luat totul în rîs, în băşcălie. La urma urmelor, această băşcălie este o avuţie naţională a acestui popor. Această băşcălie a propriilor noastre vieţi a făcut să tîrască după ea şi acest sistem nenorocit, care a omorît ţara.

Rep. Există multe similitudini cu spectacolul de teatru în filmul dvs. şi în acelaşi timp, are şi un limbaj vizual foarte puternic. Cum aţi mediat aceste trăsături atît de diferite?

H.M. Sînt momente care se petrec în actualitate, care sînt jucate diferit, au o altă stilistică şi secvenţele de mijloc care comportă o îngroşare controlată în interpretare pe care am impus-o încă de la început scenografilor, actorilor. Lucrurile s-au petrecut cu bună ştiinţă. Uitaţi-vă puţin la tipologia filmului şi vă puteţi da seama că numai într-un astfel de registru se putea produce această provocare, această poveste.

Rep. Sînt tipologii din Pirandello, din Bertolt Brecht la care faceţi apel de-a lungul filmului…

H.M. Din Bertolt Brecht chiar pot să existe. Am vrut să existe acest efect de teatralitate, o distanţare a actorului de personaj, acest comentariu la personaj, pentru că numai aşa cred cu tărie că putea să aibă efect această dramatică poveste.

Rep. Apoi treceţi printr-o adevărată istorie a cinematografiei, prin filmul mut, prin pantomimă. Modalitatea prin care aţi redat intriga este complicată, însă filmul este foarte cursiv.

H.M. Dacă nu ai un decupaj foarte bun şi un scenariu după care să vizualizezi filmul, este foarte greu să te descurci pe platoul de filmare. Evident că sînt micile improvizaţii pe care poţi să ţi le permiţi cu actorii. Aşa cum am mai spus-o, starea de graţie a actorului este improvizaţia, dar aceasta trebuie să fie limitată, pentru că altfel ar deveni insuportabilă.

Rep. Sînt foarte puţini actori care se impun şi ca regizori!

H. M. Nu mi-am pus această întrebare. Nici nu vreau să fiu un regizor de film profesionist în sens clasic sau în sens ştiut. Nici pomeneală. Aşa s-a întîmplat şi cu regia de teatru. Am montat numai atunci cînd, citind un text, am văzut lumina spectacolului sau am avut revelaţia unui spectacol. Am făcut un lucru pe care am crezut că pot să-l fac şi care să nască curiozitate şi în ceilalţi. Poate, uneori, am mai greşit, dar nu totdeauna.

Rep. Cînd aţi început să scrieţi scenariul, aţi avut deja în minte anumiţi actori?

H.M. Da. Distribuţia a fost destul de clară încă de la început, mai puţin rolurile principale, pentru că era vorba despre doi tineri. A fost o probă de foc pentru toţi tinerii care au terminat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Aşa am cunoscut foarte mulţi tineri extraordinari. Foarte mulţi nu au putut juca, pentru că i-a refuzat tipologia filmului, dar sînt oameni extrem de talentaţi şi de preocupaţi de film şi teatru, extrem de informaţi. Sînt nişte oameni ştiutori, nişte înţelepţi, care pot face carieră, în special Meda Victor şi Alexandru Potoceanu.

Rep. Le-aţi oferit multă libertate de improvizaţie?

H.M. Ţin să fiu ascultat în momentul în care am credinţa că ceea ce este rău este valabil.

Rep. Să faci film înseamnă să laşi deoparte propria intimitate, pe parcursul filmărilor, să ştii cît mai multe despre ceilalţi, iar ceilalţi să ştie foarte multe despre propriile intenţii. Cum vi s-a părut filmul din acest punct de vedere?

H.M. Evident, eram aproape rude. Sînt actori cu care am lucrat permanent în teatru. Cu Valentin Teodosiu am copilărit în viaţa mea teatrală, să spun aşa şi m-am născut odată cu el, este un prieten bun. Într-un fel, m-a şi justificat în film, pentru că face un rol senzaţional, după părerea mea. Şi cu ceilalţi actori am legat o prietenie care mă onorează, cu Victor Rebengiuc, cu Tamara Buciuceanu şi aşa mai departe. Sînt oameni pe care îi respect foarte mult, pe care îi cunosc. Există o empatie prestabilită şi am ştiut ce gîndesc şi, la rîndul lor, au ştiut ce gîndesc eu. Şi probabil, din această relaţie, din această chimie, s-a născut şi acest film.

Rep. Vă mulţumesc.

H.M. Vă mulţumesc şi eu.