Filmografia unui actor depinde, uneori, şi de capriciile destinului cristalizat pe chipul acestuia. Au devenit astfel personaje: ridurile adunate pe figura lui Charles Bronson, chelia eternă a lui Yul Brynner, faţa mototolită a lui Walter Matthau, trupul germinat în supravoltaj al lui Gérard Depardieu, efectul excitaţiei difuze la Marilyn Monroe, mereu abia trezită din somnolenţă, mirarea nătângă a lui Fernandel, alergătura trufaşă şi ineficientă la De Funčs, iar la noi, curajul asociat cu inteligenţa populară la Amza Pellea, aerul rătăcitor şi colorat al lui Jean Constantin, împleticeala lui Birlic, ascuţimea de spirit a lui Beligan. Toţi cei de mai sus, cărora li se pot adăuga multe alte nume, au fost actori din prima linie. Era firesc să-şi impună fizionomia în partituri pregnante.

Mai greu este cu actorii hărăziţi să joace mereu planul al doilea, să fie partenerul cuiva. Nu de multe ori, totuşi, asemenea artişti mută centrul de atenţie al spectatorului, făcând să apară pe ecran lucirea necesară unei ambianţe lor datorate.

Un asemenea caz este, la noi, Monica Ghiuţă. De câte ori am văzut-o, mi-am spus că se cuvenea să i se acorde şansa rolului principal, să fie adusă mai aproape de camera de filmat şi să i se acorde încrederea şi libertatea de a juca în forţă. Din păcate sau din fericire, Monica Ghiuţă a rămas aceeaşi sublimă pată de culoare într-o lume ecranică, în care a strălucit mereu. A făcut-o cu discreţie, cu tact, cu răbdare, ca şi cum ne-ar aminti mereu că ştie să accepte situaţia şi să-şi asume condiţia. Ea a impus, astfel, chipul de icoană a speranţei, cu faţa aceea de copilă eternă, coborâtă de pe pereţii lăcaşurilor de cult. A venit pe lume în Bucovina, ţinutul românesc fermecat de culorile pastelate ale peisajelor de neuitat. S-a născut în luna lui Cuptor, pe 26 iulie 1940, la Câmpulung Moldovenesc. Dorea să devină doctoriţă, dar a ales până la urmă să fie tămada din spectacolele durerilor sufleteşti. Turcoazul pal al ochilor ei, ca şi surâsul de Giocondă blajină, i-a cucerit pe regizorii din toate generaţiile. Debuta cu „Vremea zăpezilor”, în 1966, când Gheorghe Naghi i-a oferit un rol de factura celor din epocă. Au adus-o apoi pe generice cineaşti dintre cei mai cunoscuţi, de la Mircea Veroiu („Dincolo de pod”), Sergiu Nicolaescu („Cu mâinile curate”), Nicolae Mărgineanu („Ştefan Luchian”, „Logodnicii din America”, „Binecuvântată fii, închisoare”), la mai tinerii Laurenţiu Damian („Rămânerea”, „Drumul câinilor”) şi Nae Caranfil („Filantropica”).

S-a străduit să treacă pragul tranziţiei, jucând cât de cât, faţă de alte colege de generaţie, date de tot uitării, pe nedrept, desigur. Din păcate, şi în cazul ei, lumea tabloidelor a vorbit mai mult atunci când a fost atacată de o haită de maidanezi sau când i s-a remarcat prezenţa cernită la înmormântarea unor mari talente, precum Colea Răutu, Marga Barbu, Ştefan Iordache.

La aniversarea zilei de naştere, Monica Ghiuţă ne aminteşte cu discreţie cât de greu este să fii astăzi artist şi să-ţi respecţi menirea.