Ţări occidentale conduse, de obicei, de NATO au fost responsabile, în ultimii ani, pentru o serie de intervenţii militare fără mandat ONU sau al căror mandat a fost contestat. De asemenea, s-au înregistrat şi intervenţii unilaterale în urma cărora ONU a creat, eventual, forţe de interpunere sau de menţinere a păcii.

Kosovo Pe 24 martie 1999, NATO lansează o campnie aeriană împotriva Iugoslaviei conduse de preşedintele Slobodan Miloşevici, în urma unui eşec în privinţa ajungerii la o soluţionare politică a crizei din Kosovo. Rusia şi China ameninţă că vor opune voturi de veto unei rezoluţii ONU permiţând o intervenţie militară. Operaţiunea Allied Force, efectuată de NATO, vizează să pună capăt represiunilor sârbe asupra populaţiei albaneze din Kosovo şi îl obligă pe Miloşevici să semneze un plan de pace. Intervenţia are loc în urma unei ofensive sârbe violente împotriva separatiştilor albanezi din cadrul Armatei pentru Eliberarea Kosovo (UCK) şi a unor tentative de mediere fără rezultat. Războiul purtat de NATO angajează până la 600 de avioane din 13 ţări în bombardamente zilnice asupra unor ţinte militare în Kosovo, Serbia şi Muntenegru. Pe 10 iunie 1999, forţele sârbe încep să se retragă din Kosovo, care trece sub administraţia ONU.

Irak În martie 2003, Washingtonul, Londra şi Madridul vor să propună o rezoluţie în cadrul ONU vizând aprobarea unui război în Irak, regimul fiind suspectat că deţine arme de distrugere în masă. Proiectul este retras înainte de vot, din cauza lipsei consensului, Franţa, Rusia şi Germania refuzând o astfel de operaţiune. În urma unui ultimatum dat lui Saddam Hussein, administraţia americană decide să acţioneze fără mandat ONU. Ea declanşează ostilităţile pe 20 martie, prin raiduri aeriene împotriva Bagdadului şi pătrunderea forţelor terestre americano-britanice prin sud. Operaţiunea „Iraqi Freedom“ conduce la îndepărtarea lui Saddam Hussein de la putere, acesta fiind ulterior judecat de un tribunal irakian şi executat la sfârşitul lui 2006. În mai 2003, forţele coaliţiei erau alcătuite din 150.000 de americani şi 23.000 de militari din 40 de ţări. Pe 16 octombrie 2003, ONU adoptă rezoluţia 1.511 care autorizează o forţă multinaţională, menţinând controlul aproape absolut al SUA asupra Irakului. Ultimii militari americani se retrag în decembrie 2011.

Libia Pe 17 martie 2011, Consiliul de Securitate al ONU adoptă o rezoluţie (1.973) care autorizează ţările membre „să adopte orice măsuri necesare în vederea protejării civililor aflaţi sub ameninţarea unor atacuri din partea forţelor colonelului Muammar Gaddafi”, contestat, începând din februarie, de o revoltă populară. Operaţiunea „Unified Protector“ începe pe 19 martie şi este condusă de Franţa şi Marea Britanie, în timp ce SUA asigură o poziţie de susţinere activă. În total, 18 ţări participă la operaţiuni. În iunie, Rusia şi China acuză NATO că interpretează în mod arbitrar rezoluţia Consiliului de Securitate care a autorizat loviturile militare în Libia, pentru că nu se limitează la protejarea civililor, ci urmăreşte prăbuşirea regimului, lucru recunoscut de Franţa. Pe 20 octombrie, Muammar Gaddafi fuge, dar este ucis în ultimul asalt împotriva regiunii sale natale, Sirt, la est de Tripoli, după două luni de la preluarea controlului asupra capitalei de către rebeli, mulţumită susţinerii hotărâte a operaţiunii NATO.