Pe numele său real Francesco Sparanero, tînărul italian, cu o privire intensă, albastră şi corp de atlet, a fost descoperit, ca actor, de legendarul regizor John Houston. Deşi la numai şase ani şi-a dovedit talentul actoricesc, familia strictă a unui sergent de poliţie nu a încurajat această alegere, canalizîndu-i atenţia spre studii aprofundate de economie şi comerţ. Abia după ce chipeşul italian a fost ales de John Houston pentru rolul Abel din filmul „The Bible: In the Beginning” s-a născut actorul Franco Nero, în anul 1966. Succesul a venit, însă, după ce a interpretat rolul unui luptător singuratic, care trage după el un coşciug, într-unul dintre cele mai bune western-uri spaghetti, „Django” de Sergio Corbucci.

De-a lungul unei cariere impresionante, Franco Nero făcut film pentru marele şi micul ecran, fiind o figură populară în toate colţurile lumii. În 1967, a făcut cunoştinţă cu Vanessa Redgrave, cu ocazia filmului regizat de Joshua Logan „Camelot”, iar aceasta avea să-i devină parteneră de viaţă. A jucat alături de Catherine Deneuve în capodopera lui Luis Bunuel\'s „Tristana” şi alături de Serghei Bondarciuk în drama de război „The Battle of the River Neretva”, iar, mai tîrziu, regizorul rus a ţinut morţiş să-l distribuie în rolul celebrului reporter american John Reed în „Mexico in Flames”. În anii `60 - `70, Franco Nero a devenit un adevărat simbol al luptei împotriva Mafiei într-o serie de drame sociale care biciuiau usturător sistemul judiciar italian. „Confesiunea unui comisar de poliţie”, „Filiera marseileză”, „Salamandra”, „Ziua Bufniţei”, „Asasinarea lui Matteotti”, „De ce se ucide un magistrat”, „Un cetăţean se revoltă”, „Magistratul” este doar o înşiruire a unora dintre cele mai reuşite drame poliţiste filmate în Italia. Nu s-a ferit de filme comerciale, în rol de ninja în „Enter the Ninja” (1981) şi nici de roluri negative, de exemplu teroristul Esperanza care ajunge la concluzia că Bruce Willis este „Greu de ucis”, partea a doua.

A dat chip şi asemănare unor personaje de 25 de naţionalităţi diferite, lucrînd cu regizori de pe toate continentele pentru 150 de roluri, dar Franco Nero preferă, în prezent, numai producţii cu buget mic şi chiar personaje secundare. În acest an, a lucrat la co-producţia italo-maghiară „Mario”, pentru care a filmat timp de cîteva luni în Ungaria. „Destinul meu a fost să joc eroi naţionali. L-am interpretat pe regele maghiar Mattias în producţia “Bathory“, pe prinţul Arpad în “Conquest“, pe colonelul Valerio în “Mussolini: Ultimo atto“, pe Rudolph Valentino în “The Legend of Valentino“, pe generalul Garibaldi în serialul cu acelaşi nume, pe Leonardo Da Vinci sau pe eroul iugoslav Banovic Strahinja”, este, de altfel, convins actorul italian.

Reporter: Cum vă alegeţi rolurile?

Franco Nero: În mod general, cînd aleg un film este important scenariul. Am avut mare noroc să am prieteni ca Sir Michael Redgrave sau Sir Lawrence Olivier, care m-au sfătuit că pot să fiu un star şi să fac foarte mulţi bani sau să fiu actor şi să îmi aleg dintre cele mai diverse roluri şi aşa să am o carieră cît mai îndelungată. Vor exista mereu oameni care să te critice, dar dacă vei alege în continuare roluri extrem de diferite, îi vei cuceri în cele din urmă. Aşa că eu am decis să fiu actor şi să interpretez circa 25 de naţionalităţi diferite. Am jucat chiar şi rolul unui preşedinte român în ecranizarea romanului omonim „The Windmills of the Gods” de Sydney Sheldon. Găsesc în mine, în continuare, entuziasm să fiu actor şi o să mă opresc cînd îl voi pierde.

Rep.: Ce-mi puteţi spune despre cel mai drag şi mai dificil rol?

F. N.: Nu este uşor de răspuns. Filmele sînt copiii mei. Sînt unele mai bune, altele mai proaste. Există un singur film de care mă simt foarte legat, pe care l-am făcut alături de prieteni ca Vitorio Storaro, cameraman, care a cîştigat patru premii Oscar. Este vorba despre musical-ul „Carmen”, de care mă simt foarte ataşat. Apoi, am jucat tot felul de roluri, de homosexual, de clovn. Chiar zilele trecute, am jucat, pro-bono, rolul unui clovn, în faţa unei audienţe cu probleme mentale. Mi-a fost foarte greu să îmi dau seama ce ar putea fi amuzant pentru un public atît de diferit. (va urma)