„Daţi-mi un consiliu general!” „Daţi-mi un parlament transparent!” „Daţi-mi un guvern pe care l-am visat cu ochii deschişi!” Aceste trei exclamaţii, mai mult sau mai puţin ajustate de mine, rezumă ironic aventura lui Traian Băsescu, transformată în „carieră de stat”… Mă întreb ce va mai cere electoratului acum, la alegerile prezidenţiale care urmează?! Poate că ultima exclamaţie va fi: „Daţi-mi un popor care să mă voteze!”

Mă amuzam cu acest exerciţiu stilistic în timp ce reflectam la felul în care un asemenea om a reuşit să divizeze societatea civilă românească, în ultimii cinci ani, cel puţin. De altfel, talk-show-ul unei televiziuni a încercat acelaşi lucru, recent. De la „Cetăţeanul turmentat”, care nu ştie cu cine să voteze, pînă la cel mai lucid intelectual, indiferent care ar fi acesta, întreaga noastră societate civilă a suferit o fractură profundă, un „clivaj”, cum se spune în limbaj sociologic, adică o „crăpătură” care ne-a dezbinat şi ne-a împărţit în două tabere, aparent ireconciliabile. În cele două decenii care au trecut de la prăbuşirea comunismului, niciun om politic din România nu a reuşit o asemenea performanţă negativă. Nici măcar Ion Iliescu, fie în varianta cînd domina copios viaţa politică şi cîştiga detaşat alegerile, fie în varianta cînd a fost învins categoric de Emil Constantinescu, în 1996! Nu iau în calcul, cînd fac această afirmaţie, cazul dramatic al celor 5 mineriade. În schimb, de cîte ori Traian Băsescu a avut cîştig de cauză, chestia asta s-a petrecut la „mustaţă”, semn că a cîştigat cu o majoritate infimă, neconvingătoare. Asta este chiar dovada „diviziunii politice” a românilor, dacă-mi permiteţi această parafrază după o celebră sintagmă marxistă. Mai mult decît atît, fanatismul suporterilor sau al adversarilor preşedintelui actual arată că un asemenea om politic nu va putea fi niciodată un „mediator” sau „moderator”!

Cel mai sugestiv exemplu, măcar pentru mine, dacă nu pentru toată lumea, sînt Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Cu toate că au reuşit performanţa de a nu-şi strica prietenia de o viaţă, pentru că sunt doi intelectuali evoluaţi, Liiceanu a rămas un fanatic intratabil al lui Traian Băsescu, în timp ce Andrei Pleşu, fără să devină adversar sau detractor al preşedintelui, s-a despărţit de acesta, după ce i-a fost colaborator, ca şi Adriana Săftoiu, dar, spre deosebire de fosta consilieră, care a devenit parlamentar PNL şi membru în comisiile de anchetă Ridzi şi Udrea, s-a rezumat doar la semnarea listei intelectualilor care îl sprijină pe Crin Antonescu la prezidenţiale. Tot Pleşu, cu eleganţa culturală cuvenită, este autorul unei memorabile caracterizări a lui Băsescu: „Cel mai mare duşman al preşedintelui este chiar el însuşi!” Da…

Ca să nu mai adaug, apropo de acelaşi clivaj despre care vorbeam la început, că jumătatea adversarilor şefului statului, rămînînd doar la societatea civilă, fără a lua în calcul politicienii, este net superioară, atît numeric, cît şi valoric, celeilalte jumătăţi, reprezentată de suporteri. Altfel spus, „contra” prevalează asupra lui „pro”, ceea ce înseamnă că ultima exclamaţie a lui Traian Băsescu va fi asemănătoare cu replica lui Richard al III-lea, din piesa lui Shakespeare: „Regatul meu, pentru un cal!”