Reporter: Cum a fost începutul de carieră?

Procuror Monica Bumbac: Pe 7 noiembrie 1994 mi-am început activitatea la Parchetul de pe lîngă Judecătoria Constanţa, ca procuror de şedinţă. La început intram în sala de judecată cu un procuror experimentat, ca să mă acomodez şi să învăţ. Pe vremea aceea, Judecătoria avea pe rol foarte multe procese iar începutul a fost greu pentru că nu aveam uşurinţa de a studia dosarele pe care o am acum. Prima oară cînd am pledat în sală, am avut nişte emoţii cumplite dar m-a ajutat completul de judecată care ştia că sînt începătoare. Au fost situaţii în care, atunci cînd am cerut condamnarea unui inculpat, am început să plîng. Îmi amintesc de un băiat de 14 ani, Muscalagiu Victor, care furase pentru prima oară un lucru scump şi nu a putut fi iertat. Nici nu se vedea din boxă, avea o faţă de copil şi plîngea înfundat, venise şi bunicul lui la judecată pentru că puştiul era orfan şi fusese arestat. M-a impresionat atît de mult încît am izbucnit în lacrimi şi s-a suspendat şedinţa. Mai tîrziu i-am urmărit activitatea infracţională: a trecut la tîlhării, la fapte violente şi mereu m-am întrebat care ar fi fost soarta lui dacă nu îl condamnam atunci. În unele cazuri este greu să ceri condamnarea, în altele nu. După un an am promovat la Parchetul de pe lîngă Tribunalul Constanţa, tot ca procuror de şedinţă, în cadrul Secţiei Judiciare. Emoţiile au fost la fel de mari ca la începutul carierei mele. La prima şedinţă de judecată aveam 20 de dosare şi îmi aduc aminte că le ştiam aşa de bine, încît le visam. Am avut multe cazuri de omor şi unele dintre ele m-au impresionat foarte tare, erau dramele unor oameni şi nu mă mai întîlnisem cu ele pînă atunci. Cei trei ani în care am activat la Parchetul Tribunalului au fost însă cei mai frumoşi din viaţa mea de procuror.

Reporter: Cum este viaţa de procuror de şedinţă la Parchetul Curţii de Apel?

Procuror Monica Bumbac: La început mi-a fost oarecum greu pentru că aici deja se discuta la alt nivel juridic. În 1998, cînd am promovat la Parchetul Curţii de Apel Constanţa, fiecare şedinţă de judecată era ca un examen. Îmi aduc aminte de un judecător, care dădea şedinţei de judecată solemnitate, toată lumea vorbea la obiect, nimeni nu bătea cîmpii, iar eu eram timorată că poate îmi pune instanţa o întrebare şi nu ştiu ce să răspund. Pe vremea aceea, la Curtea de Apel aveam cel puţin zece dosare pe şedinţă, se vorbea strict pe probleme de legalitatea hotărîrii de fond, nu se administrau probe întrucît acestea erau deja administrate la Judecătorie sau Tribunal. Ulterior lucrurile s-au complicat, mai ales în ultima perioadă cînd trebuie să ne supunem practicii CEDO, cu audieri şi reaudieri dar şi termene nesfîrşite. Sînt dosare în apel care ar trebui soluţionate în două-trei termene, dar stau şi un an-doi pe rolul Curţii de Apel.

Reporter: Ce părere aveţi despre modificările din Codul Penal şi de Procedură Penală?

Procuror Monica Bumbac: Proiectul Codului Penal şi al Codului de Procedură Penală mi se par revoluţionare. Cred că modificările erau necesare deoarece procedura noastră de acum este exagerat de greoaie, trebuia cumva simplificată toată treaba pentru că nu se mai poate să te judeci şapte ani într-un dosar. Nu am inventat noi nimic din ce e acolo, toate le-am găsit în legislaţia altor ţări, şi dacă acolo s-a verificat că au fost bune şi funcţionează, de ce nu ar merge şi la noi? Asta înseamnă reformă, să faci o cotitură serioasă şi să te desprinzi de tot ce a fost. Sincer, pînă cînd vor învăţa oamenii noul Cod Penal va trece ceva vreme, va dura cîţiva ani, dar orice revoluţie cere sacrificii.

Reporter: De ce aţi ales să fiţi procuror de şedinţă?

Procuror Monica Bumbac: Atunci cînd am fost numită la Parchetul Judecătoriei, nu m-a întrebat nimeni ce vreau să fac, nu am ştiut să aleg, dar era mare deficit de procurori pe Secţia Judiciară şi mi s-a părut foarte potrivit. De fapt, cît am fost consilier, cu procurorul de şedinţă aveam contact şi ştiam ce face. Apoi cînd aş fi putut să aleg, am ales să rămîn procuror de şedinţă pentru este partea cea mai frumoasă a Parchetului. Procurorul de şedinţă este practic „vitrina” instituţiei, pentru că el ia contact cu lumea, pe el îl văd oamenii şi îşi fac o impresie despre ce face Parchetul. Am ales să fiu procuror şi nu judecător pentru că judecătorul are o răspundere mai mare decît procurorul. Noi cerem condamnarea, dar judecătorul este cel care decide soarta inculpatului.

Reporter: Care este diferenţa dintre un procuror de şedinţă şi unul de urmărire penală?

Procuror Monica Bumbac: Procurorii de urmărire penală stau închişi într-un birou şi lucrează la dosare. Chiar dacă vine inculpatul sau avocatul, totul se petrece într-un spaţiu restrîns, avocaţii sînt cuminţi, nu comentează, nu ridică excepţii, mulţi dintre ei le pregătesc pentru instanţă. Este foarte stresant în sala de judecată, totul timpul trebuie să fii în priză şi atent la ceea ce se discută, avocatul are unul, cel mult două dosare, în timp ce procurorul poate are 30,40,50 de dosare în care trebuie să pună concluzii. Totul este să fii spontan, să fii pe fază şi să stăpîneşti foarte bine legislaţia. Niciodată nu mi-am dorit să fiu la urmărire penală. O bună parte din colegii mei spun că nu ar suporta tensiunea din sala de judecată.