Actorul Ştefan Velniciuc, membru al Uniunii Teatrale din România, le destăinuie tinerilor cu înclinaţii artistice tainele artei dramatice. Prof. univ. dr. la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică şi fost colaborator al Facultăţii de Arte, specializarea Artele Spectacolului-Actorie din cadrul Universităţii „Ovidius”, Ştefan Velniciuc a primit, de curând, titlul de Doctor Honoris Causa al universităţii constănţene. Într-un amplu interviu acordat cotidianului „Telegraf”, Ştefan Velniciuc vorbeşte despre mişcarea studenţească artistică de la malul mării, despre începuturile carierei sale de actor şi „profesorii” providenţiali.

Reporter (Rep.): Cum găsiţi mişcarea artistică studenţească de la malul mării?

Ştefan Velniciuc (S.V.): Fiind o facultate vocaţională, unde datele iniţale ale candidatului contează foare mult, este foarte importantă selecţia, iar viaţa dovedeşte că procentul celor care la absolvire reuşesc să se şi impună variază în funcţie de cum se prezintă... recolta. În artă - am avut posibilitatea, pe parcursul a mai bine de patru decenii, să constat acest lucru - există, la admitere, ani bogaţi şi ani săraci, ca în agricultură. Am avut, de multe ori, bucuria să constat că, în urma eforturilor de pregătire prin care au trecut studenţii, îndrumaţi de profesorii lor, au apărut rezultate care m-au bucurat şi care se impuneau. Am constatat că nu numai pasiunea este ceea ce îi susţine, ci şi calităţile lor şi o îndrumare adecvată.

Rep.: Ce sfat i-aţi dat fiicei dvs., Alexandra, când a ales actoria?

S. V. : E o relaţie specială între părinte şi copil, atunci când cel din urmă îşi alege o profesie. Prin forţa împrejurărilor, fiica mea a fost alături de mine pe parcursul activităţilor mele profesionale. Ştiam că, în mod aproape fatal, se va ajunge la această opţiune, ştiam asta şi pentru că există un factor de... contaminare. I-am spus că e bine să se convingă singură cunoscând din interior lucrurile - avea această posibilitate mergând cu mine la filmări, asistând la repetiţii - pentru că, din păcate, din exterior se vede altfel această profesie. Din afară se văd rezultatul, strălucirea, se văd, din când în când, reuşitele şi bucuria pe care le aduc, dar, din interior, se cunosc tensiunea, neliniştea şi nemulţumirea.

Rep: Vă mai amintiţi cine v-a insuflat dragostea pentru actorie?

Ş. V.: La festivitatea onorantă de înmânare a titlului de Doctor Honoris Causa, mi-am amintit de cel care mi-a îndrumat consecvent paşii, Petrică Gheorghiu, actor la Teatrul Bulandra, care a pregătit foarte mulţi artişti. Însă, până a-l cunoaşte pe Petrică Gheorghiu, au fost foarte multe încercări în liceu. La Liceul „Sfântul Sava”, care, pe vremea aceea, se numea „Nicolae Bălcescu”, chiar în clasa a VIII-a, soţia lui Camil Petrescu, Ghighi Petrescu, actriţă la Teatrul Nottara, a montat cu noi piesa „Bălcescu”, de Camil Petrescu. Am fost coleg cu cei doi fii ai lui Camil Petrescu, Ocu şi Camil. Unul dintre ei juca în acest spectacol cu care am participat la concursuri şi am luat şi premii. Acesta a fost începutul de drum, după care m-am întâlnit cu foarte mulţi „profesori”. Fac parte din categoria fericită a celor care au fost alături de mari actori ai teatrului şi filmului românesc. E vorba de George Calboreanu, cu care am avut o relaţie foarte strânsă pe durata filmărilor la „Fraţii Jderi”, Marcela Anghelescu, Ion lucian, sub bagheta căruia, mai târziu, am evoluat în teatru. Profesorii nu sunt cei pe care ţi-i scot în cale întâmplarea sau sistemul organizatoric. Ei sunt cei cu care îţi descoperi afinităţi şi care te îndrumă indirect. (va urma)