Mi-e destul de greu să cred că filmul lui Nae Caranfil, „Restul e tăcere”, nu a intrat în palmaresul ediţiei a 60-a a recent încheiatului Festival Internaţional de Film de la Locarno. Este destul de plăcut, pe de altă parte, să constaţi că foarte tînăra generaţie de cineaşti, venind tare din urmă, oferă o garanţie de calitate şi competitivitate pentru schimbarea firească de ştafetă. Mă gîndesc, acum, la cei doi tineri regizori care ne-au reprezentat la Locarno. Este mai întîi vorba de Adina-Elena Pintilie, care a intrat în secţiunea „Cineaşti ai prezentului”, cu un documentar plin de sensibilitate, avînd două personaje speciale, doi bolnavi mintali ducînd o conversaţie pe teme religioase în spitalul unde se află. Al doilea este Adrian Sitaru, autorul scurt-metrajului „Valuri” (în culori, cu o durată de 16 minute). Filmul este o coproducţie realizată de două case bucureştene (Audio Design Digital Art şi Dawis Film), în decorurile semnate de Marius Pogăceanu, avîndu-l ca operator pe Adrian Silişteanu. Din distribuţie fac parte nume cunoscute, dar şi mai puţin intrate în percepţia spectatorilor: de la Adrian Titieni şi Clara Vodă, la Sergiu Costache, Karen Wallet, Bors Roberto. Regizorul a lucrat la Bucureşti cu Costa-Gavras, prezentîndu-şi, apoi, un prim film la Festivalul Paris Cinema. Filmul„Valuri” a concurat la secţiunea „Leoparzii de mîine” şi a obţinut un binemeritat şi rîvnit „Pui de Aur”, un Leopard mai mic, dar tot de aur, consacrat tinerelor speranţe. Premiul, în valoare de 10.000 de franci elveţieni, nu se împarte cu nimeni, în sensul că nu există „ex-aequo”, Leopărdelul de Argint fiindu-i dat unei coproducţii Germania-Turcia, constînd într-o cantitate de peliculă cinematografică valorînd 6.000 de franci.

„Valuri” reuşeşte să convingă înscriindu-se în tematica virtuală a ediţiei, dată de motivul liniştii, al absenţei, al inefabilului fiinţei umane şi al relaţiilor ce se pot stabili prin „dictatura” hazardului, între oameni aproape necunoscuţi. Aici, o mamă din Occident îşi lasă copilaşul de patru ani în grija unui ţigan pentru a intra în valuri, unde, întîlnind o pereche, „plonjează” într-un dialog bizar, cu consecinţe imprevizibile. Scurt-metrajul are mister şi ambiţionează să contureze o anumită dinamică a sentimentelor, la limita unui experiment care, în fond, este o încercare a vieţii.

Mai toate filmele premiate se înscriu în această tendinţă a naraţiunii economicoase, a numărului redus de cuvinte şi de personaje. Performerul este, fără îndoială, japonezul Masashiro Kobayashi, un nume care nu doar că a circulat pe la un festival de prim rang, precum Cannes-ul, fiind întîlnit la „Un Certain Regard”, dar şi la „Quinzaine des Realisateurs”, obţinînd apoi premii importante la Tokyo şi Teheran. Filmul de acum al acestuia, „Presentimentul iubirii”, a smuls „Leopardul de Aur” (90.000 de franci elveţieni, care se împart între regizor şi producător), obţinînd şi Premiul Daniel Schmid (în valoare de alţi 20.000 franci elveţieni), la care se adaugă o menţiune la secţiunea „Artă şi Eseu” şi o menţiune specială venind din partea juriului tinerilor. Juriul a oferit premiul întîi (6.000 de franci) lui Anthony Hopkins, participant, ca regizor, cu un subiect inspirat de adolescenţă.

Povestea filmului japonez cîştigător este interesantă în sine şi dă o idee despre orientarea generală a ediţiei. O tînără femeie are de dat unele răspunsuri în legătură cu faptul că fiica ei a ucis o colegă de clasă. În acelaşi timp, un bărbat, interpretat de regizorul însuşi, participă la un interogatoriu legat de faptul că fiica lui a fost ucisă. Peste un an, cei doi se întîlnesc într-un orăşel industrial, la Hokkaido. Se ignoră, fiecare văzîndu-şi munca acaparantă, încă marcaţi de evenimentele dureroase prin care au trecut. Cu timpul, sufletul lor se deschide, încep să se apropie, mijeşte un sentiment nou, incredibil, dar care creşte încetul cu încetul. Şi al doilea premiu ca importanţă, cel al juriului, a onorat o poveste al cărei titlu spune totul – „Memories”, o producţie din Coreea de Sud. Este un triptic. Cele trei scurt-metraje aparţin unor maeştri ai cinematografului experimental, virtuozitatea lor manifestîndu-se în perimetrul unor subiecte de mare interes. La preţ este sobrietatea, fără a se pune accentul pe estetism, dîndu-se atenţie grăuntelui de umanitate din relaţiile personajelor. Aceeaşi situaţie şi la filmele de unde s-au ales premianţii la interpretare (actriţa spaniolă Marian Alvares şi inegalabilul Michel Piccoli, care-şi joacă vîrsta, într-o partitură dureroasă, înfăţişînd un bătrîn singur, capabil de supravieţuire, ca şi Michel Venitucci, căruia i s-a atribuit un ex-aequo pentru rolul din „Fuori dalle corde”).

Din rîndurile de mai sus s-ar putea intui de ce lung-metrajul lui Nae Caranfil şi-a cam greşit adresa, deşi şi subiectul lui este tot unul al memoriei resuscitate. Numai că genul acestuia nu prea se arată adecvat situaţiei. Un „entertainment” la scară mare, unde spectacolul primează. La Locarno, în acest an, accentul s-a pus pe filmele delicate, capabile să prindă pîlpîirea unor suflete neliniştite şi însingurate.

Să ne bucurăm că „Valuri”, de Adrian Sitaru, a fost remarcat şi premiat în acest context, al unei exigenţe speciale, ceea ce arată că registrele tînărului nostru cinematograf încep să se diversifice şi să convingă şi sub acest nou aspect.