Acest joc de cuvinte mi-a fost sugerat de titlul unei ştiri din week-end-ul trecut. Nu ştiu dacă aţi ieşit la iarbă verde, la un grătar, sau aţi avut alte programe mondene, dar sînt sigur că aţi aflat, măcar în treacăt, despre isprava primilor doi actori de pe scena politică românească! Băsescu şi Tăriceanu s-au dat iarăşi în stambă, numai că, de data asta, au avut şi spectatori de lux, pe lîngă mulţimea angajatelor îmbujorate de la uzinele „Automobile Craiova”. Mă întreb cum s-or fi descurcat translatorii americanilor în hăţişul ironic al schimburilor de replici dintre cei doi protagonişti şi aş fi foarte curios să aflu ce-a gîndit în acele clipe John Fleming, ditamai Preşedinte – Director General al firmei „Ford Europa”? Să transformi un moment de o importanţă atît de mare pentru România în băşcălie şi „înţepături” politice este o performanţă jalnică fie chiar şi pentru obişnuitele golănii de limbaj ale lui Băsescu! Este drept că Tăriceanu a deschis „Cutia Pandorei”, luându-l gura pe dinainte, în clipa în care a adus vorba despre mult hulita taxă auto, dar Băsescu i-a replicat grosolan prin aluzia la firma Citroen… Asemenea glume răutăcioase se pot face, în cel mai nefericit caz, la nunţi, botezuri sau parastase dansante, dar în niciun caz între şeful statului şi şeful guvernului, în prezenţa unui mare investitor strategic care, prin venirea sa în România, dă un semnal favorabil despre ţara noastră în mediile economice internaţionale cele mai importante. Fiind vorba numai despre firme de automobile şi taxa auto, am considerat că, într-adevăr, între preşedinte şi premier are loc un veritabil raliu politic, ce pare să fi intrat în runda finală dinaintea alegerilor locale! Ar fi fost o ocazie excelentă pentru ambii adversari să salute momentul prielnic prin care trece România, din punctul de vedere al investiţiilor directe. După Nokia şi Ford, urmează Mercedes şi se pregătesc, dacă luăm în serios bursa zvonurilor, giganţi precum Siemens, Texas Instruments sau Opel! Dar nu, în scumpa noastră patrie balcanică orgoliul politic personal nu poate fi lăsat la o parte de dragul interesului naţional… Am sentimentul jenant că americanii s-au simţit ca într-o ţară bananieră în care doi şefi de triburi s-au luat la harţă în faţa musafirilor, pentru că era mai important numărul nucilor de cocos ce trebuiau împărţite, decît încrederea oaspeţilor. Ba, mai mult, Tăriceanu, de bine, de rău, a avut o atitudine ceva mai decentă, în schimb Băsescu a găsit de cuviinţă să se hăhăie ca la bodega din colţul străzii. Dinspre televizorul meu color, care prezenta acele imagini ce m-au lăsat cu gura căscată, nu venea nici un miros de deodorant, ci adia o boare amestecată de whisky şi transpiraţie suburbană… Nici nu vreau să mă gîndesc a ce vor duhni urnele de vot în acest an electoral! Acest pamflet nu este dedicat lui Traian Băsescu şi urmaşilor săi politici, ci tuturor românilor care au uitat exclamaţia unui turist englez, venit pentru prima oară în România: „Frumoasă ţară! Păcat că e locuită…”