Trei personaje principale şi animalele din viaţa lor conduc firul narativ al filmului „Domestic”, trei tipologii umane în jurul cărora „gravitează” copiii inocenţi şi dezinvolţi: Mihai Lazăr, alias Adrian Titieni, un administrator de bloc formalist, Nelu Mihăeş, jucat de Gheorghe Ifrim, arhetipul mitocanului şi Toni, interpretat de Sergiu Costache, un personaj martor al străduinţelor de găsire a propriului adevăr. Fiecare completează povestea celuilalt şi reverberează în relaţia cu cei apropiaţi. Soţia Nicole Lazăr, alias Clara Vodă, apare, iniţial, superficială, pentru ca apoi să-şi dezvăluie vulnerabilitatea, după pierderea fiicei, Mara (Ariadna Titieni). Ileana Mihăeş, interpretată de Ioana Flora, este soţia guvernată de mediocritate şi stereotipie. Sensibilitatea copiilor, în special Alin, jucat de Dan Hurduc, răscumpără indiferenţa afişată de părinţi.

Indiferent de vârstă, actorii care au trecut prin filmele lui Adrian Sitaru nu sunt convenţionali. „Mi se pare că maniera lui de a regiza se apropie de normalitate, de organicitate. Este foarte atent ca textul să fie vorbit, să conţină adevăr de viaţă. Are un simţ al realismului. Nu ştiu dacă s-ar putea spune că acest lucru este apropiat de teatru sau de televiziune. Simţul adevărului unei situaţii sau al unei relaţii este un lucru pe care îl întâlneşti la un regizor nu de foarte multe ori. Sigur că regizorii „noului val” au gust pentru felia de viaţă cu toate ingredientele ei. (...) Sitaru fuge de convenţional, fuge de lucruri care nu sunt motivate, care nu au cauzalitate”, ne-a declarat Adrian Titieni despre experienţa de a lucra cu Adrian Sitaru. Aflat, săptămâna trecută, la Cityplex Constanţa, cu ocazia proiecţiei de gală a filmului „Domestic, Adrian Sitaru a vorbit despre dimensiunea filosofică a filmelor sale, într-un amplu interviu din care publicăm, astăzi, cea de-a doua parte.

Reporter (R.): În filmele dvs., se regăseşte, mereu, o dimensiune filosofică a vieţii.

Adrian Sitaru (A.S.): Oricât de superficial discut, îmi place acest aspect. Cred că se filosofează mult, chiar şi la o bere. Poţi să tragi multe concluzii, dacă recreezi aceste discuţii despre cum gândim, la ce ne gândim şi cum ne raportăm la diverse teme care nu au nicio legătură cu noi, dar ne place să le aducem în discuţie. Mă gândesc foarte mult la ceea ce se întâmplă în jur. Mă interesează foarte mult psihologia. Am regretat că este o materie care lipseşte din şcoala românescă de regie. Citesc foarte mult din acest domeniu, atunci când nu înţeleg de ce personajele fac acţiuni hilare sau nebuneşti. Nu cred că există nebuni. Cred că există un fel de gânduri, reacţii şi antireacţii în capul nostru, pe care încerc să le înţeleg şi apoi să le transmit actorilor. Sunt foarte multe motive pentru care, la un moment dat, cineva se poartă într-un anumit fel în viaţă. Îmi place să descopăr logica psihologiei în comportamentul uman.

R.: Se înţelege, atunci, de ce rolurile din filmele dvs. sunt atât de generoase pentru actori. Întotdeauna le oferiţi roluri de compoziţie.

A.S.: Da, poate. Pentru că discut destul de mult. Mă interesează, în primul rând, ce înseamnă un anumit personaj, de ce se poartă aşa. Şi în viaţa reală, eu caut un personaj care mă fascinează, caut să aflu cum gândeşte. Stau destul de mult cu actorii la lucru şi încercăm să căutăm personajul printre cunoştinţe, neamuri sau prieteni, ca să înţelegem nişte mecanisme.

R.: Şi niciodată nu vă trataţi personajele cu superioritate.

A.S.: Mi se pare o chestiune de bun simţ să nu ne credem mai deştepţi decât ceilalţi. Cred că multe poveşti pleacă de la propriile defecte şi temeri. Le văd, în primul rând, în mine şi încerc să le pun pe hârtie, să înţeleg de ce fac ceea ce fac. A fost foarte evident asta în „Din dragoste cu cele mai bune intenţii”. M-am purtat hilar, prosteşte şi încerc să mă înţeleg. Mi se pare interesant să pun asta în film, să o arăt şi altora. Poate că, reflectând la ceea ce văd, descoperă ceva în ei. Este un punct de reflecţie. (va urma)