Pentru fiecare protestatar ieşit în stradă, într-un oraş oarecare din Europa, îmi scade bugetul. Pentru fiecare punct de rating tăiat cu ură de o agenţie aflată la mii de kilometri distanţă, peste Atlantic, îmi scade bugetul. Cu fiecare indice statistic de încredere, neîncredere, putere de cumpărare şi aşteptări revizuit negativ, îmi scade bugetul, îmi spune un prieten din Polonia, care face „market research” la Nielsen, principalul jucător de pe piaţa de profil. Cel mai revoltat este când aude de agenţiile de rating. Şi nu este singurul. Graba cu care Standard & Poor’s a retrogradat jumătate de zonă euro, pe motiv că indicele „Aşa se vede de aici, din America” a scăzut, ridică mari semne de întrebare. „Sunt oameni care spun că n-ar trebui să dăm vina pe agenţiile de rating. Prima reacţie ar fi - de ce nu? Dacă stai să te gândeşti mai bine, un răspuns mai logic ar fi - de ce dracu’ nu?”, titrează Financial Times. Analiştii publicaţiei îi ridiculizează aspru pe „economiştii şi vrăjitorii financiari” ai agenţiei de rating, care nu s-au mulţumit doar că tăiatul, ci s-au făcut de râs încercând să ofere şi motive. „Economiile slabe au nevoie de creştere”, au anunţat pe un ton serios cei de la Standard & Poor’s, probabil după ce fuseseră instruiţi la cursuri costisitoare de platitudini. „Oau! Cine s-ar fi gândit?!? Poate că analiştii în cauză vânează un premiu Nobel...”, vine replica acidă a FT, care consideră întregul circ al retrogradărilor un simplu „instrument vulgar de marketing”. Cum poţi lua în serios o agenţie care, până nu demult, punea ştampila AAA pe miliarde şi miliarde de credite „junk”, care au explodat ulterior şi au aruncat planeta în criză? În concluzie, întrebarea noastră, a prietenului din Polonia, a Financial Times şi a tuturor oamenilor normali este aceeaşi: „Cine retrogradează agenţiile de rating?”.