Suntem din nou într-o perioadă în care poziţia prostului în societate este reanalizată concret şi la obiect. În mod surprinzător, prostul a urcat în topul persoanelor privilegiate. În primul rând, se bucură de o imunitate largă şi cu efecte colaterale. Mă refer, desigur, la prostul din politică, pentru că pe prostul obişnuit nu-l duce mintea la aşa ceva. Sunt indivizi care, văzând că prostului îi prinde bine în anumite ipostaze, cum ar fi, de pildă, imunitatea, au început să tânjească după statutul lui. Ca atare, fac pe proştii! Auzim adeseori diverse comentarii în legătură cu evoluţia cuiva până la promovarea sa pe o funcţie importantă. Dacă eşti curios să afli ce pregătire are individul şi care sunt meritele sale concrete în viaţa de zi cu zi sau măcar profesională, primeşti un răspuns monumental. Prost să fii, se zice, noroc să ai! Până la un punct, ăsta-i adevărul. Au unii noroc cu carul! În rest, sunt bâte. Starea de bâtă este una dintre caracteristicile unor astfel de personaje. Spuneam că, în politică, sunt momente când când este mai mult decât avantajos să faci pe prostul. De pildă, la numărarea voturilor în Parlamentul României. Îţi alegi cadenţa după cum vrei. Au fost cazuri când, deşi sala era goală, au ieşit la numărătoare toţi parlamentarii, reprezentând întreg arcul nostru politic şi guvernamental. Nu oricine poate face pe prostul. Trebuie să ai un fizic corespunzător de pirpiriu, privire galeşă, ochi pierduţi şi bale multe la gură. Indiferent de întrebarea care i se pune, prostul este obligat să formuleze un singur răspuns: ”Îhâ”. După care, în funcţie de situaţia dată, e musai să urmeze un râs prostesc. Metoda se aplică, e drept, nu întotdeauna, cu succes în cazul guvernanţilor. Când vor să o dea la întors, domnii guvernanţi fac pe proştii. Alţii, preventiv, în momentele cheie, spală putina, adică părăsesc localitatea exact în momentele cheie. Dacă observaţi, nimeni nu este tras la răspundere. Dacă se îngroaşă gluma, domnul ministru o face pe prostul. Ca să-i iasă figura, merge până la Ploieşti, ca să aibă unde întoarce. O întoarce ca la Ploieşti! Dacă este dovedit că a greşit sau că a comis anumite ilegalităţi, intră automat sub incidenţa imunităţii dictate de prostie. De regulă, nimeni nu-şi pune mintea cu un prost, pentru că este greu să coboare până la nivelul respectiv. În loc de explicaţii, cel în cauză face pe prostul. Chiar dacă, la prima vedere, este inestetic, îi prinde bine. Face pe prostul şi scapă basma curată. Poţi să-i pui în cârcă pe săturate, exact cât nu poate să care, că el face pe prostul. Şi când icneşte, opintindu-se la ceva imaginar, face la fel ca în situaţiile sale afirmative: ”Îhâ”. Cu cât ne apropiem de faza concluziilor finale, se înmulţesc amatorii de prostie. Pentru că au tras ţara în piept, ştiu că vor da cu subsemnatul. Ca atare, fac pe proştii cu un elan corespunzător perioadei istorice pe care o trăim. Mimează magistral în rolul prostului cu carul, ca şi cum au uitat de la mână până la gură ce funcţie au în stat! Vine o vreme când şi prostul, cât o fi el de prost, trebuie să plătească pentru prostia lui…