DE LA CALD LA RECE De mai bine de două decenii, ţara noastră trece prin transformări radicale, din toate punctele de vedere. Culmea este că, înainte de ’89, când totul era controlat de la Bucureşti, România reuşise să stingă întreaga datorie externă a ţării, în valoare de 11 - 12 miliarde de dolari, sumă care era achitată integral în februarie 1989. Ba, mai mult, România avea de recuperat bani de la state africane sărace ori cu regimuri comuniste, fonduri care nici până la ora actuală nu au fost recuperate. Din păcate însă, având nevoie de o dezvoltare rapidă, după ’90, ţara noastră a fost nevoită să cheltuiască mult, ceea ce a dus la înregistrarea unor datorii externe uriaşe, greu de suportat de către un stat abia ieşit din comunism. Astfel, datoria publică a României a crescut vertiginos în ultimii ani, ajungând până la a se tripla ca pondere în PIB de la începutul crizei. Până la începutul lui 2013, statul a acumulat cea mai mare datorie de după Revoluţie, respectiv 75,8 miliarde de lei, dintre care 11,8 miliarde de lei fiind dobânzi şi comisioane. Tot în 2013, România are de plătit 992 de milioane de euro către Fondul Monetar Internaţional, parte din împrumutul care a intrat direct în conturile Ministerului de Finanţe în perioada 2009 - 2010. Însă situaţia în care se regăseşte ţara noastră nu este nici pe departe disperată, aşa cum este cea a altor ţări europene, gen Grecia, Italia, Spania sau Irlanda, care sunt la un pas de colaps din cauza datoriilor uriaşe.

MAI AVEM ŞI DE LUAT Pe de altă parte, ţara noastră nu are doar debite, ci şi creanţe. Astfel, în afară de banii pe care îi avem de recuperat de la ţări africane şi asiatice, România are de încasat „cecuri” şi de la ţări puternice, printre care se numără Rusia şi Germania. În acest ultim caz, potrivit arhivelor Băncii Naţionale a României, Germania este datoare României cu aproape 20 de miliarde de euro, banii reprezentând datorii neachitate dintr-un contract semnat în 1939. E vorba de contractul de Clearing semnat între Guvernele României şi Germaniei, pe 23 martie 1939, în care România se obliga să livreze mărfuri diverse (ţiţei brut, produse petroliere, cherestea, produse cerealiere, etc.) către Germania, care urma să le achite la un preţ mai mare cu 10% faţă de valoarea medie a preţurilor mondiale. Însă aceste facturi nu au fost achitate de Germania nici până în prezent.