În ultimul timp, lucrurile au evoluat simţitor în ce priveşte modul în care sunt trataţi copiii în România. Și asta încă de când a început implementarea Convenţiei ONU din 1989. De atunci, legislaţia privind protecţia drepturilor copilului şi sistemul în ansamblu au cunoscut schimbări majore. România a fost printre primele ţări care au ratificat textul Convenţiei, prin Legea 18/1990, şi, chiar dacă implementarea efectivă a început mult mai târziu, impactul pe care l-a avut asupra sistemului de protecţie a copilului din România a fost enorm, ducând la transformarea profundă a acestuia. Convenţia interzice discriminarea, abuzul şi exploatarea copiilor şi prevede că niciunul dintre aceştia nu ar trebui să trăiască în sărăcie, dezvoltarea lor trebuind să fie asigurată şi încurajată prin educaţie, asistenţă medicală şi alte servicii care să le ofere cel mai bun start în viaţă. ”Copilul, înainte, era un obiect mutat dintr-un loc în altul şi tratat ca atare, iar acum este un subiect pe care-l discută politicieni, specialişti şi oameni care intervin vizavi de el. Este tratat ca o persoană care are drepturi şi faţă de care statul are obligaţia să le respecte. La început, poate că au fost nişte cuvinte frumoase puse pe hârtie, dar încetul cu încetul, mai ales de când Legea 272/2004 a apărut exact pentru a operaţionaliza într-un mod mai specific ceea ce Convenţia prevedea, cred că de la vorbe chiar s-a trecut la fapte”, consideră secretarul de stat de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie, Gabriela Coman.

CARE SUNT, DE FAPT, PROBLEMELE Cu toate acestea, încă sunt multe probleme care trebuie rezolvate. Demnitarul spune că ar mai fi nevoie ca în legislaţia românească să se ţină cont de câteva lucruri care, în prezent, se regăsesc parţial sau deloc, unul dintre acestea privind faptul că orice fel de politică la nivel naţional ar trebui să facă o referire şi la copil sau măcar să facă o analiză a impactului şi cu referire la acesta.

”(...) ceea ce cred eu că mai este în continuare de făcut este această abordare a tuturor politicilor plecând şi de la copil. Ar mai fi nevoie de tribunale specializate pentru copii, ar mai fi nevoie de obligativitatea de a avea un serviciu la nivelul fiecărei comunităţi, pentru că pe hârtie există, însă trebuie făcut în aşa fel încât chiar să existe în realitate, pentru că altfel constatăm că în protecţie specială numărul de copii este relativ constant în ultimii ani, ceea ce înseamnă că sursa este aceeaşi şi că problemele sunt aceleaşi”, a spus secretarul de stat. Coman a mai menţionat că mai este de lucrat şi în ce priveşte exprimarea opiniei copilului în deciziile ce îl privesc, lucru care, în opinia ei, încă a rămas, pe alocuri, un deziderat. ”Mi-ar plăcea să ştiu că în consiliul profesoral sau în consiliile şcolare copilul îşi poate spune părerea, la fel şi la nivelul unei comunităţii sau când îşi alege şcoala, religia sau când vrea să se îndrepte către o profesie. Mi-ar plăcea ca aceste dorinţe să fie înţelese de către adulţi nu ca un moft, ci ca o obligaţie”, este de părere şeful ANPDCA.

TELEFONUL COPILULUI, O NECESITATE Asigurarea dreptului copiilor de a fi ascultaţi şi de a se exprima liber, introdus de Convenţia ONU, este facilitată în România, ca şi în alte state din Uniunea Europeană, prin existenţa numărului unic european de asistenţă pentru copii, 116 111. După 13 ani de existenţă, Telefonul Copilului joacă un rol esenţial în ceea ce înseamnă sistemul de protecţie a copilului, reprezentând adesea primul pas în rezolvarea problemelor cu care se confruntă copiii. În primele şase luni din 2014, la Telefonul Copilului s-au înregistrat 56.315 apeluri, iar în 2.663 de cazuri semnalate a fost necesară şi intervenţia instituţiilor abilitate. Nevoia de comunicare, neînţelegerile cu părinţii şi relaţia deficitară copil - părinte au fost principalele probleme semnalate, iar în 25 la sută dintre cazuri copiii au reclamat depresie, gânduri suicidale sau frică.