Evaziune fiscală, șpagă, „jmekerie“, tun, țeapă - sunt termeni cu care ne-am obișnuit atât de tare încât a ajuns să nu ne mai pese. Doar știrile cu fraude care depășesc bariera invizibilă dintre „furtul în rând cu lumea“ și „furtul de neam prost“ ne mai trezesc un pic din letargie. Când e vorba de zeci și sute de miliarde de ceva (lei, euro, dolari, nu contează), facem un pic de matematică și ne speriem de rezultat. Să luăm un tun mare, de un miliard de euro. Nu pare mult, nu? La un salariu de 300 euro/lună, ți-ar lua însă vreo 277.777 de ani ca să strângi banii ăștia. Raportat la PIB-ul României, e enorm. Iar statul pierde nu unul, ci câteva zeci de miliarde de euro pe an din cauza neputinței în lupta cu evaziunea. Să facem un calcul extrem de simplu. Știți ce s-ar putea face de la Centru cu un miliard de euro? În România, s-ar putea achita 1,4 milioane de salarii medii nete și patru milioane de pensii. De asemenea, s-ar putea înființa 8.000 de locuri de muncă și s-ar putea echipa modern circa 120 de școli. Cu aceiași bani s-ar putea construi rapid încă 10 spitale universitare și 20 de spitale regionale, ba chiar s-ar putea face încă 150 kilometri de autostrăzi. Sau, dacă vreți să vorbim despre sănătate, suma de un miliard ar asigura tratamentul integral al bolnavilor de cancer din România, timp de 12 luni. Acum înmulțiți cu 20 - 30. Cu 20 - 30 miliarde euro în plus, în fiecare an, țara ar arăta cu totul și cu totul altfel, nu-i așa? Și, la final, luați cele 30 de miliarde și înmulțiți cu 25 (anii trecuți de la Revoluție). Unde am fi fost, oare, dacă nu se fura ca-n codru?