Pare incredibil, dar este cât se poate de adevărat. În vreme ce guvernanţii, inclusiv şeful statului, Traian Băsescu, demonstrează, pe zi ce trece, răutăţi şi răzbunări în privinţa unor situaţii (vezi cazul dr. Raed Arafat, celebra deja „ghici ghicitoarea mea cine va pleca?), viaţa multor români atârnă de un fir de aţă, zilele multora fiind numărate, cele rămase fiind pline de suferinţă, de durere. Toate acestea se întâmplă din lipsa unor proiecte, din lipsa unor specialişti care să susţină necesităţile societăţii. Din păcate, femeile din România au ghinionul să aducă pe lume copii într-o ţară unde sistemul de sănătate are mari, chiar foarte mari handicapuri. În ciuda examenelor medicale, în ciuda investigaţiilor care se fac în timpul sarcinii şi care costă milioane de lei bune, se ajunge ca ele să dea naştere unor copii cu probleme serioase de sănătate. Dacă „durerea” celor mici s-ar descoperi încă din primele zile de viaţă, ca să nu spunem încă din pântecele mamelor, aşa cum în străinătate se întâmplă deja şi chiar se intervine în timp util, chiar şi intrauterin, situaţia ar fi alta. Poate că, în România, medicii nu deţin dotările colegilor de peste hotare sau poate că medicii din ţară nu-şi dau interesul pe deplin la fiecare consult medical al gravidelor. Grav este că România are, în continuare, cea mai mare rată a mortalităţii infantile din Europa: 9,8 la mia de locuitori, dublă faţă de media UE.

FĂRĂ SPERANŢĂ ÎNCĂ DIN PRIMELE ZILE DE VIAŢĂ Şi dacă, totuşi, copilul are zile, Dumnezeu cu mila sau... părinţii sunt condamnaţi la o suferinţă cum nimeni nu şi-o poate închipui. România este ţara unde sunt aduşi pe lume şi copii cu probleme neuro-motorii extrem de grave, probleme în faţa cărora eşti un nimeni. Ele sunt cele care-ţi coordonează viaţa, zi de zi, ele sunt cele care te pun la zid, într-o societate în care nimeni nu face nimic. Pentru copiii cu aceste afecţiuni prea multe soluţii nu există. În România sunt doar două centre (la Buşteni şi Oradea) de specialitate de recuperare, reabilitare, total insuficiente în comparaţie cu numărul mare al copiilor aflaţi în suferinţă. Şi aceste centre sunt „apă de ploaie” la „durerea” copiilor, mai ales dacă sunt comparate cu unităţi similare din străinătate.

VECINII NOŞTRI BULGARI NE-AU ÎNTRECUT LA ACEST CAPITOL, ŢARA LOR DEMONSTRÂND CĂ ŞI ACEŞTI COPII AU DREPTUL SĂ TRĂIASCĂ, AU DREPTUL LA O ŞANSĂ. EI NU SUNT CONDAMNAŢI DE LA BUN ÎNCEPUT. STATUL BULGAR ŞTIE DE EXISTENŢA LOR ŞI A DEMONSTRAT CĂ ÎI PASĂ. OFICIALII AU CONSTRUIT CENTRE DOTATE ŞI UTILATE MODERN, CU APARATURĂ DE ULTIMĂ ORĂ, CU SPECIALIŞTI PREGĂTIŢI PENTRU AFECŢIUNILE COPIILOR.

La noi, cele două centre, fără prea mari dotări, sunt asaltate de părinţii cu copii bolnavi, astfel că şi listele de aşteptare sunt interminabile. Este strigător la cer să îţi ştii copilul grav bolnav şi să nu ai de ales, să aştepţi luni bune şedinţele de recuperare medicală. Dacă ai şansa să ai posibilităţi financiare, dacă ai curajul să iniţiezi campanii de strângere de fonduri îţi iei lumea în cap şi părăseşti cu tot cu copil ţara care ar fi trebuit să te ajute, nu să-ţi dea o grea lovitură. În România sunt 80 de mii de copii cu probleme neurologice, din care 50 de mii sunt cu probleme grave. O cifră deloc de ignorat. Sunt 50 de mii de suflete care se zbat între viaţă şi moarte, sunt 50 de mii de suflete care sunt ignorate, fără milă, de actualii guvernanţi. Nimeni nu a ridicat această problemă, de înfiinţare a unor centre de specialitate sau măcar de extindere şi modernizare a celor existente. România are un deficit uriaş de specialişti în domeniu. La noi, nimeni nu face nimic în acest sens. Cu siguranţă, ar fi doritori să-i ajute pe copiii care au avut neşansa să vină pe lume cu aceste probleme severe de sănătate, într-o societate care nu pune mare preţ pe ei. Cum guvernanţii nu mişcă un deget, chiar victimele sistemului încearcă să pună bazele unui asemenea centru.

VOR SĂ SCHIMBE LUMEA... Doi tineri, care au devenit părinţi nu cu mult timp în urmă, sunt puşi la o grea încercare: să crească un copil cu probleme neuro-motorii. Nu le-a venit să creadă mult timp că, alături de cel mic, sunt victimele unei afecţiuni cu care nu poţi răzbate în România. „Povestea lui Călin, băieţelul nostru, începe frumos. A fost un copil foarte dorit, sosit pe neaşteptate (atât la concepere cât şi la naştere ), un copil născut dintr-o dragoste profundă şi puternică. Ne-a fost alături în cele mai frumoase momente, atât la nuntă cât şi în luna de miere, deşi pe atunci era doar cât un bănuţ în burtica mea. Călin are acum un an şi zece luni... de luptă cu viaţa şi de chin! Tot atât avem şi noi de când încercăm să găsim un echilibru şi o rază de lumină printre atâtea probleme”, spune mama, care nu s-a gândit nicio clipă la ce suferinţă va fi supusă. Cel mic a fost născut prematur, scorul Apgar la naştere fiind de 5 (un scor foarte mic, care arată o suferinţă mare a copilului), copilul fiind ventilat mecanic în primele 72 de ore de la naştere. Abia după trei săptămâni mama a reuşit să-l ţină pe Călin în braţe. Femeia a sperat că totul se va sfârşi rapid şi viaţa îşi va urma cursul normal. N-a fost aşa. Problemele s-au ţinut lanţ. Călin primea diagnostice peste diagnostice. După numeroasele investigaţii efectuate la Spitalul din Constanţa au urmat altele şi altele. Din Bucureşti, părinţii au decis să meargă mai departe. Au trecut graniţele ţării, pentru că au avut această şansă. Au ales Ungaria, apoi Italia. Copilul a fost consultat de cel mai bun specialist pe asemenea probleme (retinopatie de prematuritate) din întreaga lume. Abia la şapte luni, Călin urma să primească un diagnostic la care nimeni nu se aştepta: dipareză spastică. Mama a povestit că evoluţia copilului său, în ciuda recuperărilor din ţară, nu i-a adus nimic favorabil celui mic, dimpotrivă. Un alt diagnostic ce era stabilit urma să arate probleme mai grave: „diagnosticul iniţial de dipareză (care se referă la două membre - mâini sau picioare) a fost schimbat în tetrapareză, deoarece Călin avea afectate toate membrele, chiar dacă mâinile le mişcă un pic mai bine”. Situaţia copilului i-a determinat pe cei doi să dea naştere unei asociaţii, „Copii Suflete Speranţe”. Prin înfiinţarea acestei asociaţii, ei vor să demaraze un proiect pe care, în mod normal, guvernanţii ar fi trebuit să-l iniţieze, acela de înfiinţare a unui centru pentru recuperarea copiilor cu probleme neuro-motorii.

DONAŢI 20 DE DOLARI PENTRU ÎNFIINŢAREA UNUI CENTRU LA CONSTANŢA „Construieşte Speranţe” este un proiect umanitar prin care asociaţia demarează strângerea de fonduri pentru construcţia, la Constanţa, a unui centru nou, modern, de recuperare şi reabilitare a copiilor cu probleme neuro-motorii. Sâmbătă, 3 martie, a fost lansată oficial campania „50.000 de speranţe” cu scopul de a strânge un milion de dolari pentru a demara construcţia centrului. „Fiecare donaţie vine cu un tricou inscripţionat cu un număr unic, un simbol al faptului că fiecare dintre noi, multiplicat cu 50.000, putem realiza ceva uimitor. Pentru fiecare donaţie, pentru fiecare tricou, suma de 20 de dolari va susţine această cauză pentru ca, în final, să strângem suma de un milion de dolari”, susţin organizatorii campaniei. Strânsă această sumă, sunt toate şansele ca asociaţia să fie ajutată de UE, cu restul banilor, cel mai probabil până la şapte milioane de dolari, bani necesari pentru ridicarea, la Constanţa, a celui mai modern centru din ţară. „E dureros să vezi câţi copii cu probleme neuro-motorii sunt şi e şi mai dureros să nu poţi face nimic pentru ei. Din aceste motive am înfiinţat asociaţia umanitară prin care ne propunem să-l ajutăm pe Călin şi pe toţi ceilalţi copii ca el. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al oamenilor cu suflet vom construi centrul la Constanţa”, spun organizatorii. Toţi cei care vor să doneze pot accesa site-ul http://www.copiisuflete.ro.