Performanţa cere sacrificii. Pare deja un clişeu, dar ce altceva ar putea exprima mai bine zecile şi sutele de ore de muncă istovitoare, începute la o vârstă fragedă, care se ascund în spatele oricărui mic succes ori gloriei depline pe scenă?! Şi astăzi, ca dintotdeauna, drumul către vârf, către acea stare de excelenţă către care tinde orice artist cu potenţial, este extrem de dificil şi presărat cu renunţări încă din fragedă copilărie. Calificată în Marea Finală a concursului internaţional dedicat tinerelor talente, World Ballet Competition (WBC), din Orlando, Florida, SUA (9-15 iulie, mica balerină Runia Hânză (11 ani) este perfect conştientă de sacrificiile traiectoriei sale artistice. Sprjinită financiar de Primăria Municipiului Constanţa, în demersul ei temerar de a aduce oraşul de la malul Mării Negre în lumina reflectoarelor tocmai pe scena americană de balet, Runia se pregăteşte intens să facă faţă concurenţei. Potrivit profesorului său de balet, coregraful Oleg Danovski Jr., mica artistă va avea de înfruntat reprezentanţi ai celor mai bune şcoli de balet din lume, din Rusia, desigur, dar şi din alte ţări devenite noii poli în arta dansului, Coreea de Sud, China, Japonia sau chiar şi SUA. În amplul interviu acordat cotidianului „Telegraf”, din care publicăm, astăzi, ultima parte, Danovski Jr. a făcut referire la perfomanţa în artă şi sacrificiile inerente unei cariere de top.

Reporter (R.).: Cum lucraţi cu Runia, care este programul de repetiţii?

Oleg Danovski Jr. (O.D.Jr.): Lucrăm aproape zilnic, cam de cinci-şase ori pe săptămână, în jur de trei ore şi ceva, până la limita rezistenţei. Trebuie să simţim până unde poate fi împins acest efort prelungit, pentru că apoi devine periculos şi nu asta căutăm. Pot face o paralelă: una este povestea unui copil care studiază să ajungă instrumentist într-o orchestră şi altceva este când avem de-a face cu un copil care vrea să ajungă concertist, care trebuie să repete ore în şir, zilnic. S-a terminat, în cazul acesta, şi cu... copilăria, dar nu e ceva nou, ci se practică de sute de ani. Cine vrea aşa ceva, apropo de sacrificii, ştie că altfel nu se poate ajunge la acea stare de excelenţă, pentru că ea nu se câştigă uşor. E un drum extrem de greu, de chinuitor, cam ca în orice domeniu, poate. Mulţi învaţă fizică, dar foarte puţini ajung fizicieni cu adevărat. A ajunge vârf în orice domeniu se întâmplă doar în urma unei traiectorii complicate, plină de studiu, de sacrificii, de tot felul de renunţări.

R.. Runia este conştientă de acest aspect?

O.D.Jr.: Extrem de conştientă, simt lucrul acesta. De la bun început, şi-a dorit şi a abordat extrem de serios lucrul ăsta, cu profunzime. Între noi există chiar şi un soi de comunicare nonverbală, adică simţim ce vrem.

R.: Aveţi un mesaj pentru Runia, cât şi pentru cei care o susţin să îşi împlinească visul?

O.D.Jr.: Singurul mesaj pe care pot să îl transmit este acela de încredere. Chiar cred că se poate afirma, că poate obţine un loc pe podiumul WBC. Un concurs presupune mai multe lucruri: pe de o parte, îţi poţi demonstra nivelul la care ai ajuns şi cât de bine ţi-ai însuşit limbajul tehnic. Pe de alta, îţi poţi afirma personalitatea, cât de bine poţi reda personajul pe care îl ai de interpretat în cadrul variaţiei pe care o prezinţi. Dar poţi arăta şi modul în care reacţionezi la stresul psihic, pentru că orice concurs presupune aşa ceva, poate chiar mai mult decât un simplu spectacol. La un concurs ştii că există un juriu care îţi cântăreşte fiecare pas, fiecare extrem de mică nesiguranţă, deci asta generează un stres suplimentar, căruia tu, ca şi concurent, trebuie să poţi să îi faci faţă, să înfrunţi această stare şi să faci exact ceea ce trebuie. În ceea ce priveşte susţinătorii Runiei, le pot spune că îi pot fi alături liniştiţi, căci acest efort (n.r. financiar) este făcut pentru o cauză bună, frumoasă şi într-o speranţă pentru ceva mai bun. Sigur că viitorul poate fi privit şi în... bloc, dar şi în mici fragmente de a căror evoluţie depinde blocul în sine. Orice reuşită în acest domeniu ne poate deschide speranţa că ne putem afirma mai mult. Poate „sună” ciudat că îi văd Runiei o evoluţie în străinătate, dar ea, în acelaşi timp, prin însuşi locul de baştină, arată, prin această participare internaţională, şi faptul că noi, românii, nu doar mâncăm lebede, ci mai facem şi alte lucruri, de care avem nevoie extrem de mult. Măcar să putem restabili, cât de cât, un precar echilibru, pentru că, din păcate, mesajele date de noi în lume sunt cam dezechilibrate din acest punct de vedere...