A 14-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Sarajevo aduce ceva nou în atmosfera capitalei bosniace. Capturarea lui Radovan Karadzic şi deferirea sa instanţei de la Haga i-a făcut pe mulţi să răsufle uşuraţi în oraşul-martir. Strălucirea şi caracterul de mondenitate pe care festivalul îl conferă oraşului, ca niciodată, anul acesta, se regăsesc natural în atitudinea localnicilor. De-a lungul unui an, multe se pot schimba, trotuarele au devenit verzi, o culoare, pînă la urmă, potrivită, pentru a le transforma în locuri antiderapante, deşi, în ultimii ani, iarna nu a mai fost atît de generoasă cu zăpada, iar Sarajevo a simţit din plin fenomenul de încălzire globală. De altfel, valul de caniculă înregistrat zilele acestea a adus temperaturi record pentru Bosnia-Herţegovina, ceea ce a şi crescut audienţa filmelor pe timpul zilei, cînd sălile de cinema dotate cu aer condiţionat au fost un refugiu pentru cei care se încumetau să înfrunte soarele. Cozile la bilete s-au întins, timp de cîteva zile, pe sute de metri, iar festivalul odată început, sălile şi spaţiile improvizate pentru proiecţii s-au dovedit neîncăpătoare, chiar şi oaspeţii din străinătate fiind ameninţaţi să rămînă fără un preţios loc la proiecţiile de deschidere. Entuziasmul localnicilor pentru cea de-a şaptea artă e drept că se concretizează, din păcate, numai în perioada festivalului, pentru că oamenii din sfera filmului au fost şi primii care au sesizat importanţa revenirii la normalitate după sîngerosul conflict.

Tranziţia nu a făcut lucrurile prea uşoare, inflaţia este în continuare ţinută în frîu, cu o rată a şomajului încă ridicată, de circa 40%, iar zonele rurale au avut de suferit cel mai mult. Socialismul promovat de Tito – pentru care, în continuare, bosniacii au un cult – i-a familiarizat însă pe oameni cu iniţiativa privată şi majoritatea au găsit resurse în mici afaceri familiale, ceea ce a fost supapa de supravieţuire. Casele şi infrastructura distruse de război au fost refăcute aproape în totalitate, cu sau fără ajutor din străinătate, dar alungarea atmosferei sumbre a distrugerii şi a pierderilor umane a fost mai greu de realizat. Iar curajul de a organiza un festival de film printre ruine se vede răsplătit cu fiecare ediţie de popularitatea de care se bucură acest eveniment, fie la nivel oficial, fie în sfera privată, dar mai ales în rîndul oamenilor obişnuiţi. În 2008 există tot mai multe şanse pentru visul bosniac, aşa cum a avut curajul o tînără regizoare să-l exprime în lungmetrajul său de debut “Snow“. Aida Begic are curajul de a zugrăvi personaje care supravieţuiesc într-un sat uitat de lume, care trăiesc cu iluzia că cei dragi vor reveni şi că au găsit o modalitate de a supravieţui genocidului. Femei, bătrîni şi copii populează acest univers în care rănile, încet, se cicatrizează. Lipsa unor condiţii de viaţă decente îi împinge pe toţi să întoarcă spatele trecutului, iar religia le oferă, vrînd-nevrînd, un punct de sprijin. Este un lungmetraj dificil de văzut nu pentru că s-ar complace în situaţii dramatice, ci pentru că are curajul de a descrie lipsa dorinţei de răzbunare, compasiunea şi banalul vieţii aşa cum trebuie ea respectată pentru toate fiinţele. Ritualurile religioase ale Islamului nu conturează cuiburi de terorişti şi nici războinici sîngeroşi, ci un grup de supravieţuitori care regăsesc forţa de a trăi şi de a-şi contura un viitor. Nici tentaţia banilor, nici ispita de a întoarce spatele locurilor care le-au adus atîta suferinţă nu le deturnează voinţa de a reface viaţa aşa cum erau obişnuiţi să o trăiască. Acest film este o metaforă a tuturor transformărilor prin care trece ţara. Toleranţa şi reconcilierea sînt cel mai greu de învăţat, iar cea de-a şaptea artă în aceste locuri încă îşi păstrează încărcătura de simboluri ale începuturilor sale, cînd nu era ameninţată de banalitate, mediocritate sau comercialitate.