Unul din cele mai grave şi serioase aspecte ale României europene e starea satului românesc. Zona rurală, în comparaţie cu cea urbană, trage foarte mult în jos nivelul dezvoltării per total, cînd sîntem evaluaţi ca ţară. Merg frecvent cu maşina pe ruta Bucureşti-Constanţa şi ce văd în Bărăgan sau satele dobrogene e mai degrabă o privelişte deprimantă. Sînt foarte puţine locuri unde o şcoală renovată sau case un pic mai răsărite îmi dau o senzaţie diferită. Cenuşiul din satul românesc şi mai ales elementul şocant al sărăciei şi izolării îmi crează un disconfort ca român. Nu sînt dispus să învinovăţesc pe nimeni pentru asta, deocamdată. Evident, responsabilităţile sînt împărţite între orăşeni şi locuitorii satelor. Orăşeni din administraţia locală şi centrală, care se trag şi ei din astfel de zone şi sînt indiferenţi la gradul dezvoltării satului părinţilor lor, sau în care chiar s-au născut. Se muţumesc să constate. Puţini, mult prea puţini oameni înstăriţi din ţara noastră s-au gîndit să investească în zona rurală. Din plăcere, mîndrie sau responsabilitate. Românii primesc de ani buni un exemplu de bun simţ şi respect al oamenilor şi tradiţiilor. Prinţul Charles al Marii Britanii, moştenitorul coroanei, vine în fiecare an într-un sat ardelenesc. Acolo unde a cumpărat o proprietate, a investit ceva bani şi spune că se simte foarte bine. Mă gîndeam în campania electorală trecută, cea de la parlamentare, că cei peste 400 de senatori şi deputaţi ar trebui să-şi ia în responsabilitate un sat din România. Şi să contribuie la dezvoltarea lui. Prin diligenţe la puternicii zilei, unde au acces mult mai facil, să obţină finanţări pentru canalizare, asfaltări, şcoli, reparaţii, reînvierea tradiţiilor. Nu ştiu însă ce succes ar putea avea o astfel de iniţiativă care nu ar putea fi impusă decît prin bun simţ şi responsabilitate, calităţi umane care nu sînt, din păcate, prea des întîlnite în politică.

Zonele urbane se dezvoltă aproape de la sine. Firmele private mai mici sau mai mari împing motorul economic prin dezvoltarea unor proiecte imobiliare, industriale sau comerciale. Oraşele au deja o viaţă a lor, care nu poate merge decît în sus. Satele însă au un handicap uriaş. Lipsite de finanţare şi interes, multe dintre ele rămîn ca nişte găuri negre pe harta unui teritoriu dezvoltat inegal.

În furia lor ideologică absolut iraţională, comuniştii au fost obsedaţi să distrugă satul românesc. Cooperativizarea, lichidarea oricărui respect pentru valorile creştine, eliminarea tradiţiilor pline de bun simţ şi naţionalism bine dozat, uciderea în masă a luptătorilor împotriva comunismului, confiscarea pămîntului şi averilor muncite de generaţii. Satele au fost depopulate prin mutări în masă. Conştientizînd ce crimă a săvîrşit (el şi precedesorii săi), Ceauşescu a încercat, în anii ’80, un soi de repopulare forţată a satelor cu specialişti de la oraş, pe care i-a obligat să se reîntoarcă la sate, sa trăiască şi muncească acolo. Bilanţul n-a putut fi ocolit. Dezastrul s-a instalat în satul românesc precum o boală într-un lan de grîu. Nimic n-a mai rămas în picioare. Exemplele actuale care mai salvează blazonul boieresc şi plin de credinţa din satul românesc le numeri azi pe degete. Pe ici, pe colo, prin Ardeal sau Bucovina. Foarte mulţi din cei aproximativ trei milioane de români plecaţi în străinătate la muncă provin din zona rurală. Împinşi peste graniţe de sărăcie, de o disperare care i-a determinat să-şi abandoneze familia cu gîndul paradoxal de a o salva.

Deşi sînt orăşean get-beget, îmi place să cred că populaţia satelor va fi sprijinită să renască. În primul rînd, regăsind tradiţiile pierdute. Cîrciumile sînt o molimă prin comune şi ar trebui să dispară, de acolo se trage mult rău. Săteanul român cumpără tot felul de mizerii de la oraş, de la sucuri pline de E-uri colorate chimic, pînă la pîinea care ar fi trebuit să dospească în propriul cuptor. Urbanizarea prin crearea unor dependenţe păcătoase de produsele orăşeneşti a împins ţăranul român la comoditate şi ignoranţă. Am citit într-un sondaj că cel mai urmărit post de televiziune la sate este OTV. Asta spune de fapt că îndobitocirea continuă, tot dinspre oraş.

Turismul românesc, ce ar putea aduce miliarde de euro la buget, se poate relansa şi prin puterea satului românesc. O criză economică, precum cea pe care o traversăm acum, poate fi mai lesne suportată cu produse ieftine şi sănătoase pe care ni le aducem aminte din pieţele copilăriei noastre. E vreun creier la oraş care poate salva satul românesc?