Această boală nu fusese inventată pe vremea lui Caragiale, deoarece Freud încă nu scrisese celebrele studii de pshiologie socială şi patologie a personalităţii. În schimb, dacă I.L. Caragiale ar fi fost conteporanul nostru, s-ar fi declarat „învins”, recunoscînd că realitatea este mai puternică decît literatura, iar unele persoane publice de astăzi reuşesc performanţa de a fi încă şi mai caricaturale decît personajele sale.

Sentimentul că societatea noastră este din ce în ce mai bolnavă, indiferent dacă maladia ce ne cuprinde pe toţi poate împrumuta sau nu numele bolii pe care am pomenit-o în titlul acestui editorial, ei bine, un asemenea sentiment mă copleşeşte, fie dacă privesc jurnalele de ştiri ale televiziunilor, fie dacă ies pe stradă şi mă confrunt cu tot felul de oameni sau situaţii, de la cele mai domestice, pînă la cele mai drastice! De pildă, vechiul redactor de la postul de radio „Europa Liberă”, l-am numit pe N.C. Munteanu, a scris o tabletă într-o revistă, acum cîtva timp, în care îşi mărturisea uimirea ironică vizavi de faptul că în ziua europarlamentarelor mult mai mulţi români s-au dus să joace la „6 din 49”, decît au mers să voteze. Asta dovedeşte mai multe lucruri. Pe de o parte, lehamitea faţă de politică, pe de altă parte, speranţa într-o îmbogăţire spectaculoasă şi rapidă, iar în ultimul rînd, dar nu cel mai puţin important, asta dezvăluie faptul că oamenii îşi imaginează, probabil în mod subconştient, adică exact la modul freudian, că numai o minune îi mai poate salva de grija zilei de mîine, grijă accentuată atît de actuala criză, cît şi de brambureala politică-economică din ţară. „Pe cale de consecinţă”, vorba glumei, asta ca să vedeţi cît de simplu este raţionamentul, ajungem la concluzia că, dacă am fi trăit într-o ţară normală, cu o democraţie consolidată şi o civilizaţie stabilă, lucrurile s-ar fi petrecut exact invers! Mai mulţi ar fi fost cei care nu-şi lăsau soarta în mîna lui Dumnezeu, ci şi-ar fi luat destinul în propriile mîini, mergînd într-o proporţie mai mare le urne, decît la loterie…

Acest fenomen, aşa cum l-am desenat aici, este doar o primă fază a schizofreniei naţionale. Următoarea etapă a şi început să se întrevadă, prin înmulţirea spargerilor la bănci şi case de schimb valutar, pe lîngă mulţimea de alte diverse furturi de tot felul. Apoteoza, de care s-ar părea că nu ne mai despart prea mulţi paşi, ar fi pierdera controlului asupra manifestaţiilor sindicale şi transformarea lor într-o „revoluţie a desculţilor”, ca să folosesc expresia Noricăi Nicolai. Tipul ăsta de disperare socială, care începe de la loterie şi se termină cu posibile încăierări de stradă, dovedeşte că, pentru români, Dumnezeu este o întruchipare politică mai importantă decît Traian Băsescu sau Emil Boc, ce par astăzi două personaje din piesa lui Caragiale „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”!

Dar „Cel de Sus nu e golan, ci fecior de ardelean”, cum spune un proverb glumeţ. Un „ardelean” care nu foloseşte, ca premierul Boc, expresia „derbedeul dracului” şi nu-şi bate joc de iluziile românilor aşa cum se vindeau indulgenţe în Evul Mediu. Dumnezeu ne-a lăsat să ne alegem conducătorii pe care îi merităm, ca să putem face deosebirea dintre bine şi rău. Vindecarea de schizofrenia naţională în care am intrat poate începe la viitoarele alegeri prezidenţiale, cu condiţia să venim mai mulţi la vot, decît cei ce se duc la loterie…