Ideea acestui articol mi-a venit citind serialul pe care, de patru săptămîni încoace, poetul Andrei Oişteanu îl semnează în revista „22”. Autorul face şi exegeză, într-un mod inedit, încercînd să analizeze cîteva opere literare care lasă impresia că au fost scrise sub influenţa narcoticelor. În mod cu totul întîmplător, am descoperit în arhiva personală cîteva mărturii memorialistice mai puţin cunoscute despre cazurile unor scriitori români care s-au drogat din plăcere sau curiozitate. Informaţiile mele, dintre care una singură este cu caracter strict personal, lărgesc mult aria de investigaţie literară a serialului publicat de Andrei Oişteanu, dar nu reprezintă o pledoarie în favoarea acestui viciu, ci doar un scurt eseu jurnalistic cu caracter senzaţional.

Cine îşi imaginează că drogurile sînt o invenţie a secolului 20 se înşeală! Nu este vorba de acele narcotice extrem de puternice şi dăunătoare, uneori chiar mortale, produse în condiţii de laborator, precum heroină, LSD sau ecstasy, ci de drogurile mai mult sau mai puţin naturale obţinute prin cultivarea unor plante şi prelucrarea lor artizanală. Pe vremea comunismului nu aveam habar că istoria noastră literară poate ascunde şi o asemenea faţă nevăzută… Ei bine, da, cîţiva clasici români ajunşi chiar în manualele de şcoală s-au drogat din plăcere sau, ocazional, doar din curiozitate, cum spuneam şi la început, fără să avem certitudinea că acest viciu interzis în societatea modernă le-a influenţat în vreun fel creaţia literară! Primul şi cel mai spectaculos exemplu este cel al poetului naţional Mihai Eminescu. La Cabinetul de Manuscrise al Bibliotecii Academiei Române, în arhiva lui Iacob Negruzzi, există cîteva file disparate cu însemnări diverse în care junimistul menţionează în treacăt faptul că lui Eminescu îi plăcea să inhaleze eter, pentru a se ameţi sau pentru a-şi învinge crizele de insomnie. Amintiţi-vă şi de afirmaţia lui George Călinescu, care susţinea că „Rugăciunea unui dac”, pe care o considera una dintre cele mai frumoase poezii din întreaga literatură română, pare a fi fost scrisă sub influenţa narcoticelor! Al doilea clasic despre care ştim că s-a drogat este Alexandru Odobescu, care îşi procura opium de la negustorii armeni din Brăila. Într-o scrisoare inedită, dintre miile pe care le-a scris Nicolae Iorga, există o menţiune în care istoricul mărturiseşte faptul că Odobescu fuma o pipă de opium la interval de cîteva zile, de obicei în prezenţa soţiei, pe care o făcea părtaşă la această plăcere, fapt cunoscut de mulţi dintre contemporanii săi… Poetul Dimitrie Anghel a devenit băutor de absint, după ce iubita sa, Natalia Negru, fosta soţie a lui Şt. O. Iosif, a murit de ftizie. La acea epocă, absintul încă nu fusese interzis, aşa cum este astăzi, din cauza efectelor grave pe care le are asupra vederii, dacă este consumat în cantitate mare. Legendarul Tristan Tzara - asta o ştim de la Paul Claudel – s-a folosit de haşiş pentru a încerca, după cum spunea comilitonul său, cîteva poeme dadaiste de-a dreptul halucinante. Ion Barbu, faimosul poet şi matematician, a prizat cocaină în perioada studiilor pe care le urma în Germania. Cazul său este ceva mai serios, pentru că scriitorul a devenit dependent de acest drog puternic. După revenirea în ţară, i-a fost din ce în ce mai greu să obţină dozele regulate de care avea nevoie, motiv pentru care, în 1928, Ion Barbu a intrat în sevraj şi a fost internat la sanatoriul Mărcuţa, unde a rămas şase luni pentru dezintoxicare. Citind fragmente din „Amintirile” lui Pamfil Şeicaru, am aflat că, în epoca interbelică, poetul suprarealist Stephan Roll obişnuia să amestece haşiş cu tutun şi fuma cîteva ţigări pe zi. Paradoxal, în perioada comunistă, toate mediile scriitoriceşti şi artistice ştiau că actorul şi poetul Emil Botta era dependent de morfină, injectîndu-şi cîte o fiolă de cîte ori juca pe scena Teatrului Naţional sau cînd îşi scria poemele pe care le recita cu un aer maladiv, devenit astăzi legendar. Cu toate acestea, scriitorul nu a avut de suferit de pe urma autorităţilor…

În fine, cea din urmă relatare este strict personală. În 1991, cînd am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Emil Cioran, am descoperit uimit că fuma foarte rar marijuana. În mod neaşteptat, clasicul nu avea, practic, niciun alt viciu. Nu bea nici cafea, nici alcool şi nu era fumător obişnuit. În schimb, odată la cîteva luni, cresta o ţigară de foi şi presăra în ea marijuana, fumînd-o apoi timp de o oră şi mai bine. Poate că sub influenţa acestui narcotic a scris Cioran faimoasa frază: „Solitudinea nu m-a învăţat să fiu singur, ci singurul…”

A bon entendeur salut!