Scriitorul columbian Gabriel Garcia Marquez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, care a hipnotizat lumea cu poveştile lui dintr-un sătuc din Caraibe, împlineşte astăzi 85 de ani. Ziua este marcată şi de lansarea în format digital a celei mai cunoscute cărţi a scriitorului, “Un veac de singurătate”. S-au împlinit şi 45 de ani de la publicarea romanului, născut pe acel tărâm închipuit - Macondo - de către unul dintre cei mai buni scriitori din lume, într-o regiune caraibiană plină de superstiţii, fantome, temeri şi halucinaţii, unde se poate întâmpla orice atunci când plouă, unde nimic nu este imposibil şi unde se petrece saga familiei Buendia. “Un veac de singurătate” a fost tradus în aproape toate limbile pământului iar însuşi Garcia Marquez îl consideră opera sa mitică (deşi nu cea mai importantă, care este “Dragostea în vremea holerei”). De azi, romanul va fi disponibil pe web, pentru 5,99 euro, pe site-ul editurii digitale Leer-e (www.leer.es) cu o copertă ce sigur va fi apreciată de admiratorii scriitorului, pentru că aduce aceeaşi imagine de pe coperta primei ediţii: o barcă în mijlocul pădurii. Marcarea celor 85 de ani ai lui Garcia Marquez nu se va încheia astăzi, pentru că în 2012 se împlinesc şi 30 de ani de când el a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Gabriel Garcia Marquez s-a născut în Aracataca, pe coasta caraibiană a Columbiei, la 6 martie 1927. Acesta locuieşte acum în Mexic, de câteva decenii şi nu a scris de multă vreme, din cauza unei boli grave. Însă de la prima nuvelă, “Frunze uscate”, publicată în 1995 şi până la ultima, “Amintirile curvelor mele triste”, din 2004, neuitând nici de cărticica din 2010 cu texte provenite din discursuri, “Eu nu vin să ţin un discurs”, Garcia Marquez a reuşit să facă oamenii mai fericiţi, să se bucure de muzica vorbelor sale, într-o lume ostilă şi cenuşie. Cu “Colonelului nu are cine să-i scrie”, “Funeraliile bunicii”, “Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet”, “Toamna patriarhului”, “Cronica unei morţi anunţate”, “Despre dragoste şi alţi demoni”, “Ştiri despre o răpire” sau primul volum de memorii, “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”, Garcia Marquez şi-a hipnotizat cititorii şi nu le-a mai dat drumul. O scriitură de mag pentru că, aşa cum a spus el de multe ori, a scrie este un act hipnotic, iar scriitorul trebuie să facă astfel încât cititorul să nu se trezească - şi asta cere multă iscusinţă.

Impresionat în tinereţe de Hemingway şi Faulkner, dar şi de restul scriitorilor din sudul SUA, în operele cărora vedea multe asemănări cu sătucul său cu bananieri, autorul “Poveştii unui naufragiat” a găsit în copilărie şi în viaţa sa întreagă cel mai bun material pentru literatură. Cultura populară, femeile de care a fost mereu înconjurat de mic, precum şi poveştile bunicilor lui din partea mamei, de care a fost crescut, Tranquilina şi colonelul Marquez Mejia, până la opt ani, când şi-a cunoscut mama, pe Luisa Santiaga, au alimentat sufletul acestui poet în proză care susţine că scrie pentru a fi iubit un pic mai mult. Şi a reuşit asta cu adevărat, atunci când a trecut toate limitele, cu limbajul lui torenţial, cu iz de tropic şi muzică, dar şi cu angajamentele sale politice şi sociale declarate. A fost mereu un mare mediator, chiar dacă unii nu-l iartă pentru relaţia cu Fidel Castro, printre care se numără şi alt laureat al Nobelului pentru Literatură, peruanul Mario Vargas Llosa, de care îl despart şi alte dispute. Însă aşa cum arată biografia autorizată a lui Gabriel García Márquez, scrisă de englezul Gerald Martín, “Gabo nu este un lacheu al politicienilor, însă prietenia este pentru el sfântă, aşa cum sunt fidelitatea şi coerenţa”.