Pianistul și compozitorul de reputație mondială Dinu Lipatti s-a născut la 19 martie 1917, la București. A fost unul dintre cei mai mari pianiști ai secolului al XX-lea. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române (1997). Este considerat a fi cel mai important pianist român.

Crescut într-o familie cu tradiție muzicală — tatăl său, Theodor, diplomat de carieră, era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo de Sarasate, mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu — i s-au recunoscut și cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale. Potrivit "Dicționarului de mari muzicieni" — Univers Enciclopedic (2006), la vârsta de 11 ani devine elev al Conservatorului din București (1928-1932), unde lucrează, pe lângă Florica Musicescu (pian), cu Mihail Jora (armonie, contrapunct, compoziție), perfecționându-se apoi la "Ecole normale de musique" din Paris (1934-1939), cu Alfred Cortot și Yvonne Lefebure (pian), Paul Dukas și Nadia Boulanger (compoziție), Charles Munch și Diran Alexanian (dirijat).

A desfășurat o bogată activitate componistică și concertistică atât în țară, cât și peste hotare (Franța, Belgia, Italia, Anglia, Suedia, Elveția, Olanda, Austria, etc.). În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial revine la București unde dă recitaluri de pian ca solist sau îl acompaniază pe pe George Enescu. În 1944, a fost numit profesor de pian la clasele superioare și de virtuozitate ale Conservatorului din Geneva (1944-1949). Ca muzicolog, s-a distins prin numeroasele cronici muzicale, articole, eseuri publicate în "Libertatea". "Dicționarul de mari muzicieni" mai notează că "ceea ce este caracteristic pentru creația simfonică a lui Dinu Lipatti este găsirea unei proporții corecte între amploarea suflului simfonic și concizia temelor, în special în suita simfonică pentru orchestră mare — Șătrarii (1934)". Unitatea tematică a părților, obținută prin utilizarea principiului ciclic, gradarea orchestrației, influența melosului lăutăresc (temele fiind recreate în stil folcloric și nu citate) sunt tot atâtea trăsături care fac din suita "Șătrarii" una dintre capodoperele creației simfonice românești.