La 20 de ani de la dispariţia instituţiei numită Departmentul Securităţii Statului, braţul înarmat al regimului comunist loveşte din nou. Arhiva plină cu mizeriile binecunoscute mai dă din cînd în cînd în clocot, stropind totul în jur. După ce am aflat că adevăraţii criminali ai României au fost Alexandru Paleologu, Constantin Bălăceanu Stolnici şi alţi intelectuali şantajaţi pînă la epuizare nervoasă, un nou caz stîrneşte azi pasiuni: fotbalistul Gică Popescu ar fi fost informator. Nu ştiu ce impresie au cititorii acestui articol despre fostul jucător de fotbal. Eu unul am fost impresionat de bunul simţ, disciplina şi performanţa prin muncă enormă care l-au caracterizat pe Gică Popescu. În toată viaţa de fotbalist, a avut foarte puţine momente de pierdere a controlului. Părea un model, genul clasic pe care să-l arăţi tuturor puştilor care vor să se apuce de fotbal.

Înainte de 1990, extrem de multe porcării s-au întîmplat în societatea românească. De la clasicele lipsuri ale unei vieţi civilizate, pînă la privilegiile mari de care s-au bucurat angajaţii Securităţii, Miliţiei şi activiştii importanţi ai Partidului Comunist. Fiecare, în viaţa noastră, a cunoscut cel puţin cîte un exemplar din acest gen. Sînt sigur că au fost şi excepţii, oameni cerebrali care încercau pe cît posibil să nu facă rău. Dar asta nu era, cum am spus, regula.

În porcăiala generală comunistă - marcată de şantaj, poliţie politică, raportări grosolan de false în economie şi agricultură, frig în case, lipsa alimentelor şi a serviciilor medicale decente - totul era amestecat. Valorile cu non-valorile, umilinţa zilnică şi patriotismul forţat, bădărănia cu bunul simţ. A fost un chin să supravieţuieşti decent în comunism. Micile sau marile noastre prietenii, escapade şi petreceri ne-au salvat vremurile în care am trăit. Pentru părinţii sau bunicii noştri au fost vremuri şi mai grele.

Văzînd mizeriile aruncate peste marele fost internaţional Gică Popescu, un fotbalist exemplar, apreciat de toate marile cluburi pe unde a jucat, realizez că Securitatea se poate răzbuna şi după 20 de ani. Un detaliu din acesta, că ar fi fost informator, într-o societate cum e cea românească, poate dăuna definitiv unei personalităţi. Sîntem balcanici, latini, ne place bîrfa, adorăm dezbaterile foarte aprinse pe teme din cele mai derizorii. Într-o criză economică gestionată foarte prost de un guvern cu finanţişti de pripas şi economişti de marmură, una din marile teme se referă la trecutul unui fost mare fotbalist. Ne întoarcem cu voluptate acum 20 şi ceva de ani, răscolim fosa cu documente dubioase ale Securităţii şi fleoşc, trîntim pe obrazul unui om dejecţia calificativului de colaborator.

Haita bătrînă şi extrem de complice din fruntea fotbalului românesc s-a simţit mereu ameninţată de un om cu profilul lui Popescu. Dacă el şi Hagi reuşeau să se impună acum cîţiva ani la Federaţie sau Ligă, cu siguranţă, fotbalul românesc ar fi fost mai curat. Mai onest.

Personal, cred că aşa zisele documente ale Securităţii în care marele oltean e calificat drept colaborator este o făcătură. Cine ştie mecanismele acestei instituţii care s-a autodescalificat prin ordinăriile executate cunoaşte faptul că, în anii ’80 îndeosebi, se fabricau dosare de informator pentru că ofiţerii aveau normă de recrutare. Cine nu făcea norma, nu păpa grade şi avansări de la tovarăşul secretar general.

|n cazul puţin probabil ca acele documente să fie reale, mă întreb: la ce ne foloseşte că acum peste 20 de ani, Gică Popescu a dat declaraţii despre lotul de fotbal? Presupusa turnătorie, dezminţită puternic chiar de el, îl face mai puţin stimat pentru cariera impecabilă de fotbalist?

Evident că trebuie să ştim adevărul despre figurile publice. Important este ca tot acest demers să fie unul raţional. Să nu facem greşeala fatală de a folosi Securitatea ca o armă a dreptăţii, la 20 de ani de la moartea ei. De cele mai multe ori, securismul supravieţuieşte în societate prin astfel de gesturi otrăvite.

N-am condamnat niciun locotenent, căpitan, maior, colonel sau general dintre cei care au ucis români cu zecile de mii în anii ’50. Nici măcar nu i-am degradat post mortem, într-un gest simbolic. Am găsit însă vinovatul, un fotbalist.

Cînd societatea traversează momente dificile, atenţia trebuie distrasă de focuri diversioniste de artificii. Aşa, românul mai uită de proasta guvernare, de criza economică, de şomaj.