Prezent la reuniunea exportatorilor, preşedintele Traian Băsescu spune că e optimist în ceea ce priveşte situaţia României în 2012. Nu se bazează pe ceva concret – poate în afară de reorientarea exporturilor spre China – dar are, ca şi premierul Boc, sentimentul că la anul nu va fi nevoie să apelăm din nou la banii FMI şi – în materie de pensii şi salarii – nu se va mai tăia nimic. Din toate aceste încurajări am încredere doar în una: în chestia cu tăiatul salariilor şi pensiilor. În 2010, Guvernul României, prin vocea preşedintelui, anunţă această grozăvie: tăierea salariilor bugetarilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%. De ultima am scăpat prin intervenţia miraculoasă a Curţii Constituţionale (face şi aceasta ceva bine, din când în când). Prima, însă, rămâne în analele europene ca cea mai brutală intervenţie a statului în nivelul de trai al oamenilor. Repet: atunci statul condus de cei doi “salvatori” ai naţiei, a preferat să ia de la cei mulţi ceea ce ar fi putut lua de la mai puţini – printr-o drastică reducere a bugetelor unor instituţii parazitare, care există doar pentru a pune sinecuri la dispoziţia clientelei de partid.

Rezultatul s-a văzut aproape imediat: coroborată cu o la fel de brutală creştere a TVA, de la 19 la 25%, austeritatea a amplificat efectele tăierilor până la un nivel greu de tolerat. Economiile în serie, făcute pe întreaga orizontală, au aruncat în faliment zeci de mii de mici business-uri, scăderea veniturilor acţionând pe principiul domino-ului. Iar România nu numai că nu a devenit mai rezistentă în faţa crizei, dar s-a plasat în calea tăvălugului de austeritate din ţările dezvoltate care a anulat orice speranţă de redresare. Peste toate a mai intervenit şi criza euro, pentru a cărui salvare au fost necesare eforturi din partea economiilor non-euro, cu atît mai mari cu cât deciziile necesare ale liderilor europeni întârzie mai mult.

Cu alte cuvinte, situaţia României nu e mai roz, acum la finele celui de-al treilea an (plin) al crizei. Dar, ca şi la finalurile celorlalţi, se aud din nou vocile optimiste care ne-au asigurat de fiecare dată, ori că a trecut criza, ori că am depăşit recesiunea, ori că, pur şi simplu am început să ne redresăm. Enunţuri contrazise de fiecare dată de evoluţia generală.

N-aş face o vină doar celor doi atleţi ai anticrizei pentru declaraţiile lor optimiste. Ce-am vrea să ne spună? Că vine un an mai greu decât toţi cei care au trecut? Că în 2012 va fi vârful crizei (financiară + economică + administrativă) şi că trebuie să ne aşteptăm la noi sacrificii? Cine i-ar crede? Oamenilor nu le plac veştile proaste şi de multe ori preferă să fie minţiţi, dar frumos. Cum, de pildă, sunt minţiţi că împotriva crizei se poate lupta cu instrumentele doamnei Udrea: locuinţe pentru specialişti la ţară, telecabine spre vârfuri de munte fără cabane şi fără zăpadă, bazine de înot în localităţi fără apă, stadioane de fotbal pentru un campionat copleşit de blaturi şi cu o naţională fără speranţe şi cu alte bazaconii de acelaşi fel, calificate ca atare chiar de deţinătoare celui mai mare buget de criză…