Motivele pentru care dacii şi-au ales ca totem lupul şi nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt sprijinite de un bogat material etnografic şi folcloric, spune într-un articol prof.univ.dr. Ion Ghinoiu. Potrivit acestuia, toate animalele sălbatice, indiferent de mărimea, puterea şi cruzimea lor în stare de sălbăticie, pot fi îmblânzite, dresate şi aduse pentru a fi văzute sub cupola circului. Există o excepţie, lupul, care preferă să moară de foame sau în luptă pentru câştigarea prăzii decât să renunţe la libertate pentru a trece prin cercul de foc sau să facă alte exhibiţii ca să râdă şi să se minuneze spectatorii. Această vietate, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate, a fost personificată şi aleasă totem de către strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii. Ca luptători împotriva duşmanilor, ei doreau să semene şi să se comporte ca divinitatea lup pe care o invocau în luptă (vezi stindardul dacic) şi în alte împrejurări.

Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creştine a Apostolului Andrei peste presupusul An Nou dacic este Bocetul Andreiului, atestat la românii din Transnistria. Fetele confecţionau păpuşi din cârpe, numite Andreiu, substitut al anului vechi care moare pentru a renaşte, le aşezau pe laviţă (pat) şi le jeleau ca pe un mort în noaptea de 29/30 noiembrie. O altă practică de rit funerar efectuat în noaptea de Ovidenie sau de Sântandrei era privegherea de către femeile moldovence de dincoace de Prut a unei lumânări lungi, făcută colac, precum Măsura sau Statul Mortului, aprinsă astăzi la înmormântarea oamenilor din mai multe zone etnografice.

Asemănător Revelionului, în noaptea de Sântandrei abundau practicile magice de aflare a ursitei. Fata de măritat prepara o turtiţă subţire din făină de grâu, foarte sărată, numită Turtucă de Andrei, o cocea pe plita sobei şi o mânca înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apă pentru potolirea setei urma să o ceară de nevastă în cursul anului. Unele fete, când soseau acasă de la Păzitul Usturoiului, puneau într-un cocoloş de aluat câte un căţel de usturoi. După cum încolţea şi creştea usturoiul semănat, se făceau apoi pronosticurile matrimoniale.

În noaptea de Ovidenie sau de Sântandrei bătrânii noroceau anul, adică observau cu atenţie cerul înstelat pentru a face previziuni meteorologice. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta după numărul seminţelor răsărite rodnicia ogoarelor în noul an este încă viu în satele româneşti. Acum se tăiau crenguţe de la diferiţi pomi fructiferi şi se puneau în apă la temperatura camerei pentru a aprecia, după cum înverzeau şi înfloreau, rodul pomilor din livezi. Crenguţele înflorite erau folosite apoi de copii, ca sorcovă, la Anul Nou.

Lupul, ca oricare altă divinitate, poate ajuta şi pedepsi credincioşii. Se spune că numai el vede şi sfâşie dracii la Bobotează, că sperie sau alungă bolile copiilor. În Platforma Luncani, în imediata apropiere a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, primul alăptat al copilului se făcea printr-un aparat confecţionat dintr-o falcă şi o piele de lup, numit gură de lup. Pe arii relativ extinse copiii grav bolnavi, după ce erau supuşi unor practici magice, erau numiţi Lupu, vietate de care să se sperie moartea.

În concluzie, părinţii Bisericii creştine dorind să înlăture din conştinţa credincioşilor vechile tradiţii păgâne, au suprapus ziua de praznic a Sfântului Andrei peste o sărbătoare mult mai veche, geto-dacă, legată de cultul lupului. Populaţia a asimilat sfântul creştin, propovăduitorul creştinismului în ţinuturile de la Dunărea de Jos, dar i-au pus în spate şi unele din atribuţiile zeului uzurpat. Numit în calendarul popular Sf. Andrei, Sântandrei, Moş Andrei, Andreiu de Iarnă, acesta devine în calendarul popular patron al lupilor, un sfânt-moş care moare şi renaşte în perioada de celebrare a Anul Nou dacic, precum Moş Crăciun la Anul Nou contemporan şi Baba Dochia la Anul Nou agrar. (după un articol publicat pe cunoastelumea.ro)