Întors de la Bruxelles, unde a obţinut “compromisul istoric” de a putea participa şi la reuniunile care nu ne privesc încă (cele ale ţărilor din zona euro) spre a ne putea afla în treabă, preşedintele Băsescu dă o veste naţiunii: că nu se mai poate trăi pe datorie!

Dar s-a putut. Occidentul trăieşte de aproape jumătate de secol pe datorie. Pe această datorie uriaşă s-a bazat creşterea nivelului de trai din vitrina capitalismului. Pe această datorie s-a bazat şi iluzia Estului că, odată spart zidul care ne despărţea, râurile de lapte şi miere vor începe să se reverse şi spre noi. Şi, într-o oarecare măsură, s-au şi revărsat. Dar asta a durat doar până în 2008, când criza financiară a deschis larg porţile crizei economice. Şi lumea s-a trezit din visul frumos al unei existenţe tot mai fără legătură cu cantitatea de efort şi inteligenţă necesare pentru obţinerea beneficiilor unui trai în permanentă competiţie a aspiraţiilor cu realizările.

Un lucru este limpede: în această cursă a acumulării de bunuri şi servicii nu s-a mai ţinut cont de nevoi. Evident, observaţia nu trebuie generalizată, căci şi în acest context categorii importante de populaţie au avut acces limitat la bunăstare. Se părea însă că e doar o etapă şi că fericirea generală va veni peste noi, implacabilă precum soarta.

Preţul acestei iluzii este enorm. În spatele vitrinei bunăstării stă o cantitate enormă de datorii. Toată lumea a ajuns datoare la toată lumea şi viitorul a fost ipotecat pe aceste datorii ce nu vor putea fi niciodată plătite, pentru că nu au un corespondent în realitatea posibilităţilor noastre. Grecia este doar vârful aisbergului datoriilor globale. Pe fond, nici America nu stă mai bine, deşi ea are, până la un punct, avantajul de a finanţa, din tiparniţa proprie, acest deficit pe care se bazează - paradoxal - schimburile economice mondiale.

Situaţia României în acest context este una aparte. Am aflat că suntem ţara din UE cu cea mai mică datorie pe cap de locuitor: vreo 5.000 de euro. Dar cu ce ne încălzeşte acest lucru? Cu ce ne încălzeşte în condiţiile în care românii au şi cele mai mici venituri din aceeaşi Uniune? Cu ce ne încălzeşte că am plătit preţul acestor datorii cu vreoi doi ani mai devreme decât alţii? Băsescu şi Boc se felicită reciproc pentru precauţia de a fi tăiat lefurile încă din 2010. Şi? Care este rezultatul? Continuăm să ne împrumutăm, la costuri din ce în ce mai mari, acumulând o datorie care, conform opiniei specialiştilor, nu va putea fi plătită niciodată. Modelul Greciei este contraproductiv: faptul că au acumulat o datorie enormă îi aduce în situaţia de a nu le mai păsa lor, ci altora, de ce se va întîmpla cu ei. Şi alţii nu găsesc altă soluţie decât să le taie din datorie până când aceasta va ajunge la un nivel suportabil. Păi nu puteam să facem şi noi acelaşi lucru? Să lăsăm lefurile cum erau şi să mergem înainte?

Problema noastră nu este însă asta. Criza românească a depins prea puţin de cea financiară şi doar într-o măsură de cea economică generalizată. Criza românească a fost generată de incompetenţa şi neglijenţa guvernelor, cărora le-a lipsit coerenţa şi viziunea. Care lipsesc şi acum. Boc şi Băsescu sunt în continuare preocupaţi de austeritate, în loc să se concentreze pe elementele care pot în mod real să ne scoată din criză: relansarea producţiei şi a consumului. Fără acestea ne plasăm pe un drum înfundat. Dispare şi mitul investiţiilor străine salvatoare. Nu vom mai putea conta pe ele. Pe ce putem conta, din ce avem? Cum îi stimulăm pe cei care au îndrăzneala de a risca, producând? Aceasta este întrebarea la care preşedintele n-a dat nici un răspuns. La care nu se dă răspuns încă de la declanşarea crizei.