În istorie nu s-au văzut niciodată dictaturi ale Parlamentului. Organul legislativ al statelor de maximă reprezentativitate fiind, dar și de o reprezentativitate extrem de diversă, acoperind practic toate zonele politice, nu are niciun interes să atace democrația. Tocmai fiindcă este o expresie și, totodată, un garant al democrației. În schimb, dictaturi au instaurat în istorie împărați, regi, cancelari și președinți interesați să reducă forța Parlamentului în beneficiul lor și să instaleze regimuri de forță, pe care le-au condus sau au încercat să le conducă.

De aceea, de câte ori auzim vreun președinte al republicii noastre ori al oricărei alte republici sau vreun prim-ministru că acuză Parlamentul că dă lovituri de stat sau că are apucături dictatoriale – vezi așa-zisul dictat al majorității împotriva minorității – e bine să devenim extrem de atenți. Și de circumspecți. Și să vedem ce se ascunde în spatele acestor apucături.

Klaus Iohannis a câștigat alegerile prezidențiale. Și bine a făcut. L-a învins pe un contracandidat, Victor Ponta, care, la rândul său, dăduse deja dovada că are apucături dictatoriale și că, în eventualitatea în care ar fi venit la Cotroceni, și-ar fi spulberat adversarii prin mijloace nedemocratice. În scurt timp însă, o educație precară din punct de vedere politic, precum și dorința de a dobândi mai multă putere decât puterea pe care cetățenii le-au oferit-o unora și altora, l-au împins la afirmații și, apoi, la decizii extreme. Când Klaus Iohannis și-a trădat intențiile, spunând că își dorește un Guvern al său, el a afirmat implicit că obiectivul pe care îl are este un Executiv marionetă, care să nu mai fie expresia majorității parlamentare, așa cum a rezultat ea din alegeri, ci a unei minorități politice, aflate la remorca sa. PNL și USR. Un Guvern al său ar fi însemnat și a și însemnat într-o oarecare măsură, timp de un an, o lovitură aplicată democrației. Mai multă putere de decizie pentru președintele republicii decât cea conferită de litera și spiritul Constituției și deplasarea în același timp a responsabilității către Guvern, oricare ar fi fost el.

Evident, nu a fost un simplu enunț. Klaus Iohannis a continuat în forță opera inițiată de Traian Băsescu, prin dezvoltarea necontrolată a instituțiilor de forță, cu convingera că acestea sunt întotdeauna mai interesate să sprijine un președinte cu porniri dictatoriale, decât un Parlament cu porniri democratice. Nici nu este necesară o înțelegere prealabilă între reprezentanții instituțiilor de forță și președinte, atâta timp cât interesele lor converg. Chiar scăpate de sub control, instituțiile de forță au acționat într-un acord tacit cu Traian Băsescu, și, ulterior, într-un acord mai mult tacit decât explicit cu succesorul acestuia. De ce Klaus Iohannis este mai periculos sub acest aspect al apucăturilor dictatoriale decât Traian Băsescu? Cum se explică faptul că cel mai hulit președinte din istoria republicii trece pe planul doi, chiar la capitolul la care a suferit cele mai dure acuzații? Să încercăm un răspuns.

1). Traian Băsescu a transpirat mult, suferind și două suspendări și două referendumuri pentru demitere, până când a reușit să scoată aproape în totalitate instituțiile de forță ale statului de sub controlul Parlamentului. A traumatizat o societate întreagă, dar nu a apucat să se bucure prea mult de rezultatele succesului său. Plecând de la Cotroceni, Traian Băsescu i-a oferit pe tavă lui Klaus Iohannis un sistem care funcționa autonom, lipsit de orice fel de constrângeri democratice și care avea la bază legi care îl favorizau, dar și un întreg set de pseudolegi, care, firește, nu se reduce doar la blestematele protocoale. A existat cu certitudine o înțelegere prealabilă între Klaus Iohannis și servicii. Această înțelegere prealabilă a fost inițiată și parafată destul de ostentativ de partenerii georstrategici ai României, cei mai importanți fiind Germania, Franța și Statele Unite. Aceștia aveau nevoie de instituții de forță, care aparent să funcționeze ca niște electroni liberi, și de un președinte marionetă , captiv al acestor instituții de forță, pe care le dirijau mai mult sau mai puțin discret.

2). Sesizând dorința transmisă în mod explicit a președintelui Klaus Iohannis de a avea un Guvern al său, acești parteneri geostrategici au acționat în consecință, livrându-l la momentul oportun pe Dacian Cioloș. Un personaj care nu avusese niciodată în spate nici alegeri libere și nici vreo promovare în baza unei competiții între valori. Un produs al serviciilor interne de informații, în special „Doi și-un sfert”, prin intermediul generalului Ioan Ardeleanu, preluat în forță și în totalitate de Franța și Germania, interesate, din motive diferite, să mențină un puternic control economic și politic asupra României. Dar, implicit, Klaus Iohannis a devenit și el beneficiarul acestei mutări pe tabla de șah din politica internă, în urma căreia ne-am ales cu un Executiv care nu rezulta din niciun fel de alegeri democratice, ci era produsul unor laboratoare. Pentru România, nu și pentru alții, rezultatul acelui an de guvernare a fost catastrofal. Dar Klaus Iohannis și-a mai tras o gură de oxigen și a reușit totodată să umilească și să țină sub control PNL și USR, partidele pe care miza în viitor.

3). Mașinăria sistemului transformat în stat paralel funcționa ca unsă în baza unor mecanisme nedemoratice și total netransparente, și sub aparentul patronaj al președintelui republicii. Până când s-a defectat. S-a defectat din interior, dar și din exterior. Factorul intern a fost generat de prea mult putere, pe care au ajuns să și-o împartă corifeii statului paralel, care, după ce și-au spulberat adversarii identificați în patidele politice, în presă, în societatea civilă în general, au ajus să se încaiere între ei, tot pentru mai multă putere. Iar factorul extern a constat într-o splitare nemaiîntâlnită până atunci de la cel de-al Doilea Război Mondial în sistemul de alianțe economice și politice al Vestului democrat. Și cum fiecare stat partener avea partea lui din servicii și din statul paralel și butoanele lui de comandă, a început și pe acest plan o confruntare. De care, cu chiu cu vai, își închipuie că profită cea mai legitimă putere în stat, atât de ultragiată, care este Parlamentul. În tot acest proces, Klaus Iohannis a dovedit certe apucături și s-a făcut vinovat de incontestabile practici dictatoriale, stând întodeauna fără ezitări de partea răului. A tot ceea ce era mai rău în statul rău. Care era și încă mai este statul paralel.

4). Dar dovada incontestabilă a apucăturilor de tip dictatorial ale lui Klaus Iohannis este de natură statstică. Niciun președinte până la Klaus Iohannis, nici chiar Traian Băsescu, nu a hărțuit într-un asemenea hal Parlamentul României, lovind instituția chiar în chintesența activității sale, care este cea de legiferare. Constituția României îioferă peședintelui un instrument de a repara eventualele derapaje ale forumului legislativ prin retrimiterea în Parlament a unor acte normative sau sesizarea Curții Constituționale. Ei bine, Klaus Iohannis a reușit o performanță nemaiîntâlnită până acum în România și unică în lumea democrată. A respins nu mai puțin de un sfert dintre actele normative promovate de Parlament. În număr absolut, 49 numai în acest an. Așa ceva nu se mai întâmplă niciunde. Oricât de greșit ar funcționa o majoritate parlamentară, oricât de slabă ar fi infrastructura în specialiști pe post de consilieri a forumului legislativ, este cu neputiință ca un sfert din rezultatul activității parlamentare să reprezinte un gunoi demn de aruncat la coș. De altfel, Curtea Costituțională, răspunzând sesizărilor președintelui, i-a respins de alarmant de multe ori inițiativele, demonstrând că acesta nu face altceva decât să hărțuiască Parlamentul.

5). A încerca să blochezi în acest fel activitatea celei mai democratice instituții a unui stat, care în același timp este și cea mai reprezentativă din punct de vedere electoral, pentru că reprezintă totalitatea voturilor celor care s-au prezentat la urne, înseamnă nu numai o dovadă incontestabilă de reavoință în plan democratic și de intenții explicite în plan dictatorial, ci și intenția președintelui de a-și subordona prin compromitere și presiune puterea legislativă. Ceea ce înseamnă schimbarea ordinii constituționale.

Suspendarea urmată de un referendum pentru demiterea președintelui este inoportună din cel puțin două motive. România și-ar rata astfel șansa de a veni la președinția rotativă a Uniunii Europene și, în al doilea rând, se apropie cu pași repezi alegerile prezidențiale, moment în care cetățenii vor tranșa oricum acest grav conflict interinstituțional, transformat în criză politică. Și, cu toate acestea, nu trebuie să ascundem faptul că, indiferent de conjuncturi, și indiferent de ceea ce înseamnă oportunitate politică, respectiv interese politice, președintele Klaus Iohannis ar trebui suspendat. Pentru că, până la urmă, ce primează în filozofia organizării statului? Interesele de oportunitate sau apărarea Constituției, care este Legea Fundamentală a statului, și, implicit, apărarea democrației? Se va lua sau nu o decizie în acest sens, asta vom afla în cursul acestui an. Dar până atunci trebuie să recunoaștem cu toată franchețea și fermitatea o realitate. În războialele purtate împotriva Parlamentului României, cel mai nociv dușman s-a dovedit a fi Klaus Iohannis.