În România, o alianță, fie ea și temporară, fie ea și pentru câteva obiective punctuale între Stânga și Dreapta, este dificil de făcut. Dacă nu chiar imposibil. Pentru că, din perpectiva partidelor politice, Dreapta este asigurată în primul rând de PNL. Un partid din ce în ce mai puțin interesant și important pentru jocurile pe care le preconizeză Klaus Iohannis. Dar care sunt aceste jocuri? Care este obiectivul real al acestuia?

De mai mult timp, am avansat teza conform căreia Klaus Iohannis nu mai este interesat de obținerea unui al doilea mandat. Și este o opțiune cât se poate de realistă. Atâta timp cât nu are un obiectiv de țară început și care ar trebui continuat, nu are un vehicul politic, PNL devenind obscur ca jucător de primă mână, și nici nu beneficiază de o formidabilă popularitate, care ar putea să îl ridice deasupra partidelor. Ceea ce nu s-a întâmplat nicicând în România, în istoria recentă.

După ce am lansat această teză, pur și simplu sub forma unei ipoteze politice, alți câțiva analiști au mers mai departe. Ei au informat opinia publică asupra intenției lui Klaus Iohannis de a deveni comisar european. Un scenariu posibil. Potrivit profilului său politic. Convenabil atât factorilor interni de decizie, cât și factorilor externi. În ultimele zile însă, această ipoteză este dată peste cap. În mod spectaculos. Analistul politic Bogdan Tiberiu Iacob, în Inpolitics, prezintă un raționament propriu, care concordă și cu unele informații care s-au scurs din direcția autorităților UE. Conform acestuia, lui Klaus Iohannis i se rezervă un trofeu mai mare decât cel de comisar european, dar în realitate cu o putere de decizie mai mică. La 1 decembrie 2019 se încheie cel de-al doilea și ultimul mandat de președinte al Consiliului European al lui Donald Tusk. Este de presupus, susține Bogdan Tiberiu Iacob, și îl confirmă pe la colțuri și alți oficali europeni, ca succesorul acestuia să fie ales tot dintre candidații fostelor state comuniste. În definitiv, 11 dintre cele 27 de state ale Uniunii Europene sunt provenite din fosta zonă de influență a Uniunii Sovietice. Ponderea acestor state este suficient de mare pentru a oferi un candidat care, teoretic, devine numărul unu chiar dacă, în fapt, influența lui va fi mai mică decât a oricărui comisar european luat în parte. Iar dintre fostele state comuniste, România ocupă locul al doilea ca suprafață, după Polonia, și locul șase în rândul tuturor membrilor UE.

România este așadar bine poziționată pentru a ocupa o asemenea funcție, iar în ce-l privește pe Klaus Iohannis, el beneficiază de câteva atuuri cu adevărat excepționale. În primul rând, el a reușit să intre în grațiile tandemului franco-german și există certitudinea că va juca în continuare ca un lider politic disciplinat și loial unei Europe cu două motoare.

Plasarea într-o asemena funcție a lui Klaus Iohannis, în al doilea rând, poate scuti nucleul dur al Europei de coșmarul unui Visegrad 8, în care România ar putea juca un rol cheie, pentru a impune un tratament egal pentru toate statele, o discriminare pozitivă chiar pentru Europa Centrală și de Est, o întărire a flancului sud-estic al Europei și, implicit, un parteneriat mai solid cu Statele Unite. Chiar în perioada în care Germania anunță că se gândește la o politică europeană de apărare și are în vedere, fără să o spună deschis, o oarecare punere între paranteze a parteneriatului cu Statele Unite.

În al treilea rând, imaginea lui Klaus Iohannis se va upgrada în mod semificativ începând de la data de 1 ianuarie 2019, când, în numele României, el va prelua timp de șase luni președinția rotativă a Consiliului European. Această misiune deosebit de onorantă se poate transforma într-un real succes personal doar în măsura în care el va beneficia de un sprijin masiv din partea Exectivului pe care îl vom avea la acea dată. Cel puțin șase luni la începutul anului viitor, parteneriatul Președinție-Guvern va fi extrem de important și va avea efecte nu doar pe plan intern, ci și pe plan extern.

Și iată că am ajuns la esența acestui scenariu. Pe scurt, Klaus Iohannis își pierde toate joburile, atât jobul intern cât și jobul extern, în absența unei înțelegeri politice cu principalul partid politic din România. Cu Stânga, reprezentată de PSD. Partid care, în plus, este aliat oficial și cu ALDE și neoficial cu UDMR. Dar cum se poate ajunge la această înțelegere? În ce condiții l-ar susține în plin an electoral PSD pe adversarul său Klaus Iohannis, atât pentru a-i asigura logistica necesară exercitării cu succes a președinției prin rotație a Consiliului European cât și, atenție, pentru a ocupa poziția deținută în acest moment de Donald Tusk? Mai este nevoie oare să precizez că o candidatură pentru președinția Consiliului European trebuie susținută de către Guvernul țării respective?

Având în vedera aceste circumstanțe, lui Klaus Iohannis nu-i rămân decât două opțiuni. Fie distruge actuala majoritate parlamentară până a sfârșitul anului, crează o altă majoritate, ceea ce presupune o rupere a PSD, și instalează spre sfârșitul acestui an un nou Guvern „al său”, fie cade la înțelegere cu PSD.

În acest moment, Klaus Iohannis încă se mișcă în cele două planuri. El încă tatonează și încearcă, cu sprijnul instituțiilor de forță și în primul rând al DNA, să execute Partidul Social Democrat, dar, în același timp, încheie pentru orice eventualitate și primele înțelegeri netransparente cu Liviu Dragnea. Beneficiind din plin de faptul că acesta, un om duplicitar prin natura lui, este împins la o și mai mare duplicitate de DNA și de către Justiție.

Situația este destul de perversă. În sensul că, din punct de vedere politic, pentru a demoniza actuala coaliție majoritară, menținerea lui Dragnea la cârma PSD este indispensabilă pentru Klaus Iohannis și benefică pentru opoziție – nemaivorbind de faptul că, inevitabil, se crează treptat și o opoziție internă în PSD față de liderul său – pe de altă parte, drumul cel mai scurt al lui Iohnanis către Consiliul European ar trece nu printr-un Guvern PSD-ALDE, ci în baza susținerii unui Guvern de Dreapta. În al doilea rând, în 2019, PSD ar putea fi interesat, așa cum a mai făcut și în alte situații, ca sub un pretext oarcare să se lase împins de la puterea executivă, astfel încât să nu intre erodat în alegeri.

Dacă luăm în calcul ipoteza unei înțelegeri încă netransparente cu Liviu Dragnea, ne-am putea imagina care este oferta lui Klaus Iohannis. Renunțarea la candidatura pentru funcția de președinte al României astfel încât, pe neașteptate, Dreapta s-ar trezi fără niciun candidat eligibil – pentru că nici Predoiu, nici Cioloș nu au șanse reale, în timp ce Stânga ar putea da în contrapartidă viitorul președinte al României. O ofertă destul de generoasă, în condițiile în care, în 2019, PSD ar fi liber să-și desfășoare așa cum vrea campania pentru locale și europarlamentare și ar avea garantat postul de la Cotroceni și ar putea trece și în Opoziție pentru a-și asigra o victorie politică pe toate planurile, imediat după ce Guvernul PSD îl propune și în susține pe Klaus Iohannis pentru președinția Consiliului European.

Ar fi un târg bun pentru PSD, dacă asta ar negocia cu adevărat Liviu Dragnea. Numai că în PSD și în electoratul PSD se vorbește din ce în ce mai insistent că de fapt el și-ar negocia propriul dosar penal.

Și întrucât analiștii politici insistă din ce în ce mai mult asupra unui scenariu complementar, prin care doamna Laura Codruța Kovesi să ajungă, tot prin 2019 – începutul anului 2020, șeful procurorilor europeni, mă gândesc că la un asemenea rezultat nu s-ar putea ajunge prin demitere, care ar însemna o veritabilă compromitere a șefei DNA, ci mai degrabă printr-o demisie de onoare. Pe care însă doamna Kovesi afirmă acum că o refuză. Pare exclus însă ca, dacă există o înțelegere netransparentă, tocmai Laura Codruța Kovesi să lipsească de la masă.