România a făcut și face obiectul unor experimente. Cum a fost de pildă într-un trecut nu prea îndepărtat, în anii stalinismului, experimentul Pitești. În prezent, avem experimentul DNA. Și simultan mai avem și experimentul supravegherii în masă a românilor. Cât de nocive sunt asemenea practici este destul de ușor de evaluat. De ce anume am devenit un laborator de cobai mai întâi al Estului și, acum, al Vestului, iată o întrebare pentru care merită să facem efortul de a găsi un răspuns.

Pentru cine nu știe, fenomentul Pitești a fost unul dintre cele mai cumplite experimente pe care sovieticii le-au făcut vreodată în lume. Atât de cumplit încât nu au îndreptat niciodată asemenea practici împotriva propriului dușman de clasă. În esență, în închisoarea de la Pitești deținuții erau forțați să devină torționari, călăi ai altor deținuți și de cele mai multe ori avea loc și o ”rotație a cadrelor”. Fiecare era deci și victimă și călău și, sub pretextul așa-zisei reeducări, sistemul de tortură inventat de NKVD avea drept obiectiv spălarea creierelor și evaluarea sistematică a acestui proces. Abia după moartea lui Stalin această rușine națională numită fenomenul Pitești a fost sistată.

Pretextul pentru declanșarea și derularea experimentului Pitești a fost lupta împotriva dușmanului de clasă. Relativ recent, de la începutul acestui secol, sub alte două pretexte, lupta împotriva terorismului și lupta împotriva corupției, România a redevenit un stat în care sunt experimentate instrumente de tortură moderne, adecvate epocii în care trăim. Atunci, după cel de-al doilea Război Mondial, România a fost transformată într-un laborator al unor crime abominabile pentru că, fiind sub ocupație, eram un stat mai mult de cât vulnerabil, pur și simplu captiv. În epoca modernă, după căderea comunismului, aceeași Românie a fost aleasă de alte centre de comandă, tot pentru vulnerabilitatea sa și tot pentru apetența noastră de a rămâne captivi.

Experimentul DNA este mai simplu de explicat. Suntem singurul stat din Europa și, de altfel, din lume unde, pe lângă procurorii cu care ne-am obișnuit, mai buni sau mai răi, mai umani sau mai inumani, mai bine sau mai slabi pregătiți, a fost înființată o nouă secție de procurori, numită astăzi Direcție, sub pretextul că este necesar, dată fiind situația internă, un instrument adecvat și dedicat exclusiv luptei împotriva corupției. Este umilitor că se întâmplă astfel, în condițiile în care, în mod evident, România nu este unul dintre cele mai corupte state de pe planetă. Și este o primă dovadă că suntem expuși unui experiment, prin faptul că numai România a fost aleasă să devină obiectul investigației unor procurori dedicați luptei împotriva corupției. A doua dovadă că vorbim pur și simplu de un experiment este că, sub presiune externă, un număr extrem de mare de infracțiuni sunt asimilate prin lege faptelor de corupție. Prin acest artificiu legislativ, sfera de activitate DNA s-a lărgit considerabil. S-a ajuns în situația în care aproape orice poate fi investigat sub pretextul luptei înpotriva corupției.

Un mare număr de procurori ai Direcției Naționale Anticorupție, în frunte cu doamna Laura Codruța Kovesi, au fost instruiți în Statele Unite, partenerul nostru strategic continuând să acorde asistență non stop și la fața locului. Ei urmărind îndeaproape modul în care sunt alese persoanele supuse anchetelor, modul în care decurg și se extind investigațiile și modul în care sunt ele finalizate. Același partener strategic măsoară și efectele. Desigur, într-un alt plan decât cel al diminuării fenomenului corupției. Pentru că nu acesta este scopul, ci doar pretextul.

Mai greu de explicat însă este ce se întâmplă cu supravegherea în masă a românilor. Cine a declanșat acest fenomen? De ce? Care este obiectivul aparent și care este obiectivul real?

Să începem cu sfârșitul. După atentatul din Statele Unite, inițiat de organizația teroristă Al-Qaida, condusă de Osama Bin Laden, întreaga politică promovată de apărare și de siguranță națională inițiată de Washington a fost resetată. Până la un punct, era cât se poate de firesc ca cel mai puternic stat al lumii, după ce a fost atacat în principalele sale centre de putere, să reacționeze dur. Și să încerce pe toate căile să se protejeze, punând capăt operațiunilor teroriste și acționând chiar împotriva statelor care finanțează terorismul. Din nefericire și în Statele Unite, ca oriunde pe planetă, atunci când instituțiilor de forță li se dă o putere prea mare, când ele nu mai sunt supuse unui control riguros, se produc excese. E simplu de răspuns la înrebarea de ce. Lupta împotriva terorismului este un pretext bun de acțiune a instituțiilor de forță și în alte planuri. Cum ar fi supravegherea în exces a propriilor cetățeni, supunerea la excese și chiar la torturi a cetățenilor altor state, crearea în altă parte decât pe teritoriul Statelor Unite a unui spațiu de interogare, tortură și pedeapsă pentru persoane bănuite dar nedovedite ca fiind teroriști, cum este Guantanamo, o veritabilă rușine a lumii moderne, sau chiar atacarea și ocuparea altor state sub pretextul că ar fi declanșat sau finanțat acțiuni teoriste.

În Statele Unite însă, legislativul este foarte puternic. Și, în scurt timp, a început să supună unui control din ce în ce mai riguros instituțiile de forță. În aceste condiții, în mod natural, o activitate care inevitabil s-a transformat și într-un experiment asupra populației, cum este lupta împotrva terorismului și sub acest pretext trebuia transferată în altă parte.

Din această perspectivă, România a devenit un partener ideal al Statelor Unite. Din cel puțin trei motive.

1). Românii au dorit și doresc cu fermitate un parteneriat strategic consolidat cu Statele Unite, pentru că românii consideră că în Statele Unite a fost construită cea mai solidă democrație de pe glob și că Washingtonul ne poate apăra la nevoie de toate relele.

2). În mod tradițional România, încă din epoca Ceaușescu, a supravegheat îndeaproape activitățile și organizațiile de tip terorist, profitând de faptul că un mare număr de tineri, în special din statele arabe, își făceau studiile aici. Deci exista, din capul locului, un punct de plecare pentru un parteneriat special în acest domeniu.

3). Având conducători slabi, lipsiți de coloană vertebrală și rămânând cu reflexul slujirii mai degrabă a unui stăpân decât a propriului popor, România a fost și este un stat vulnerabil, ușor de sedus pe măsura leadership-ului ei.

La fel cum s-a întâmplat în cazul DNA, un mare număr de lucrători ai serviciilor secrete au fost instruiți în ultimii 15-20 ani în Statele Unite, la fel cum înainte, sub stalinism, ofițerii de securitate erau instruiți la Moscova. Și la fel ca și atunci, când comisari sovietici funcționau în interiorul și a vârful Securității, acordând, vezi Doamne, asistență, dar de fapt supraveghiind tot ce se întâmplă, și astăzi se petrece același lucru cu reprezentanții partenerului nostru startegic. De aceea nu tebuie să ne mire deloc dezvăluirile lui Sebastian Ghiță conform cărora, cu o frecvență extrem de mare, erau organizate sistematic întâlniri și discuții de lucru nu numai cu consilierii americani dar chiar și cu șeful antenei CIA din România.

La fel cum în cazul luptei împotria corupției și sub acest pretext a fost mult extinsă activitatea instituției, prin trucul asimilării altor și altor fapte penale celor de corupție, și în cazul SRI s-a procedat la fel. În acest moment, SRI nu luptă pur și simplu împotriva terorismului. Prin aceeași jonglerie, el este abilitat să acționeze și împotriva unui număr imens de persoane, care nu sunt teroriști, dar acțiunile pe care ei le întreprind ar putea fi asimiliate, tot printr-un artificiu legislativ, actelor de terorism. Și, la acest capitol, SRI își construiește o punte nu numai către DNA, ci și către cealaltă secție de procurori numită DIICOT. Adică Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

În acest plan și pornind de la premizele pe care le-am expus mai sus, SRI, la fel ca și DNA, și-a supraextins sfera de activtate, trecând la supravegherea în masă a cetățenilor români. De aici și explicația unui număr imens de mandate de interceptare pe siguranță națională care, sub pretextul luptei împotriva terorismului și – atenție – a faptelor asimilate terorismului, au permis declanșarea unor acțiuni de urmărire și supravegere tehnică îndreptate împotriva a mii și mii de români. În realitate, este suficient ca cineva să citească fie și în diagonală rapoartele anuale de activitate SRI, pentru a constata că pe terioriul României nu a fost identificat niciun teorist și niciun spion autentic. Scopul acestor supravegheri, bazate în mare parte pe interceptări, a fost cu totul și cu totul altul. Supravegherea politică a propriului popor. Făcută nu de puține ori cu un obiectiv pur electoral.

Ei bine, în momentul în care anticorupția extinsă a DNA și antiterorismul extins al SRI s-au îngemănat, s-a creat o combinație de tip exploziv. Din acel moment, plasat cândva sub mandatul lui Traian Băsescu, se poate spune că românii au fost expuși unei supravegheri în masă, utilizându-se atât prextul luptei împotriva corupției cât și pretextul luptei împotriva terorismului. Această activitate a fost îndrumată și supravegheată pe tot parcursul ei de către reprezentanții partenerului nostru strategic și de ea au beneficiat autoritățile de la Washington, pe de-o parte, și favoriții lor politici din România, pe de altă parte.

Ei bine, temporar, acest uriaș și teribil experiment a scăpat de sub control, începând din momentul în care Traian Băsescu, spre sfârșit de mandat, a devenit vulnerabil și la vârful României s-a creat un relativ vid de putere.

Pentru fenomenul Pitești, eu unul nu i-am condamnat niciodată pe sovietici, pentru că era în interesul lor să acționeze așa cum au acționat într-o țară sub ocupație. Nici astăzi nu-i condamn pe oficialii de la Washington. Aceștia merg atât de departe amestecându-se în politica internă a unui stat, inclusiv în politica penală și în politica de securitate, inclusiv în ceea ce fac serviciile secrete, cât le permit oficialii statului. Dacă mă pun în locul lor, al partenerilor americani, nu pot decât să mă uit la mine în oglindă și să mă aplaud. Numai că eu prefer să mă pun în locul reprezentanților din orice segment al puterii de la București. Iar dacă mă uit din această perspectivă în oglindă, nu-mi rămâne decât să-mi dau palme.

Voi reveni asupra acestui subiect, pentru a încerca să descoperim împreună ce e de făcut.