În Constituție nu scrie în cât timp e obligat să se pronunțe președintele, pus în fața unei decizii implacabile a Curții Constituționale, al cărei conținut a fost făcut public printr-un comunicat. Și atunci specialiștii în drept constituțional, dar și analiștii cu pretenții de specialiști fac extrapolări și, în funcție de ele, stabilesc termene. Niciunul însă nu operează cu un raționament simplu de logică formală.

În ce constau extrapolările? Unii fixează un termen de 20 de zile. La acest număr ei au ajuns extrapolând termenul maxim pe care-l are la dispoziție președintele, pentru a se pronunța prin promulgare sau nepromulgare asupra unui act normativ votat în Parlament. Și aplică revocării acest termen. Alții sunt mai generoși. Fac o altă extrapolare, legată de termenul prevăzut de Constituție pentru ca Parlamentul sau Executivul să pună în acord legislația cu deciziile Curții Constituționale. În fine, consilierii oficiali – cei care nu și-au manifestat încă intenția de a demisiona – și cei benevoli ai președintelui Klaus Iohannis recunosc că acesta e obligat să pună în operă decizia CCR, dar sunt de părere că poate preciza în decret ca dată în care revocarea devine efectivă data la care expiră mandatul doamnei Kovesi. Nu intră în această discuție, pentru că pur și simplu nu mai încape, și scenariul extrem avansat de cea mai radicală aripă #Rezist, prin care președintele ar trebui pur și simplu să ignore decizia Curții Constituționale, acuzând această instituție că a pus la cale o lovitură de stat.

Sunt puțini cei care apreciază că, în acest caz, președintele trebuie să se conformeze de îndată. Fără niciun răgaz de gândire. Eu mă număr printre aceștia. Și am un argument de natură constituțională și încă un argument de logică formală.

Dacă părinții Constituției ar fi considerat că este necesar un termen pentru decretul de revocare, atunci desigur acest termen ar fi fost prevăzut în Legea Fundamentală. La fel cum există termene pentru alte situații în care se aprecizaă că președintele are nevoie de un timp de gândire. Sau Parlamentul. Sau Executivul. În cazul promugării actelor normative, termenul este de 20 de zile , pentru că autorii Constituției, adoptată prin referendum, au estimat că acest interval de timp este arhisuficient pentru ca un președinte, oricât de chițibușar ar fi, el sau consilierii săi, să concluzioneze că legea adoptată în Parlament trebuie retrimisă sau promulgată. La fel, în ceea ce privește termenul de 45 de zile, care nu prea este respectat și în care autoriii Constituției au estimat că pot fi aduse de către Parlament sau Guvern modificări asupra legislației, în funcție de o decizie sau alta a Curții Constituționale. Chiar dacă acest termen nu este respectat și chiar dacă cei care îl încalcă sunt în mod vădit vinovați de indolență, deciziile Curții își produc efectele imediat, fără niciun fel de termen de grație, în instanțele de judecată. Tocmai fiindcă deciziile CCR sunt universal și de îndată obligatorii.

Dar care este argumentul de logică formală? Este simplu. La mintea cocoșului. Dacă decizia CCR privind revocarea șefului DNA este obligatorie și nu poate fi niciunde contestată, nici președintele României și nici consilierii săi, plătiți din bani publici sau benevoli, nu au de ce să se mai gândească. Pur și simplu decizia trebuie pus de îndată în aplicare printr-un decret. Nici măcar decretul nu are nuanțe, care să-i oblige pe președinte și pe consilieri la analize sau acte de creație juridică.

Orice lege din lumea asta și cu atât mai mult legile fundamentale se întemeiează pe buna credință a celor chemați să le aplice și pe reacțiile rezonabile, de bun simț, ale acestora. Prin urmare, Constituția, în mod corect, nu a prevăzut vreo sancțiune expresă în cazul în care președintele României nu se conformează unei decizii CCR. Există însă, după cum bine se știe, o sancțiune drastică, pe care părinții Constituției au prevăzut-o pentru o situație limită, cum ar putea fi aceasta. Și anume, suspendarea președintelui, astfel încât al doilea om în stat, care poate deține interimatul timp de o lună, să poată pune în operă decizia CCR. Și acest lucru se poate întâmpla.

Există o aripă pro-prezidențială extrem de radicală, care crede că domnul Klaus Iohannis nu ar avea decât de câștigat în plan intern și extern provocându-și o suspendare. Această aripă mizeză pe faptul că majoritatea parlamentară ar fi dispusă să meargă până la capăt, organizând și un referendum pentru demiterea președintelui. Un referendum contraproductiv , chiar dacă ar fi încununat de succes, în condițiile în care, oricum, anul viitor trebuie organizate alegeri prezidențiale. Atenție însă: Constituția nu obligă majoritatea parlamentară ca, după ce l-a suspendat pe președinte, să inițeze și un referendum pentru demiterea acestuia. Majoritatea are latitudinea de a nu valorifica această a doua opțiune.

Acestea sunt considerentele care mă determină să-mi exprim convingerea că președintele Klaus Iohannis va semna de îndată, imediat după publicarea motivării în Monitorul Oficial, decretul de revocare a doamnei Laura Codruța Kovesi. Și mai am un argument în acest sens. Și anume că argumentele contra revocării, prezentate de Cotroceni la Curtea Constituțională, în concordanță cu argumentele ținând de oportunitate utilizate pentru respingerea revocării, erau în mod vădit greșite. Și nici un om cu capul pe umeri, cu atât mai mult consilerii prezidențiali, nu și-ar fi putut imagina un alt verdict al CCR. Cu alte cuvinte, Klaus Iohannis a mimat că se opune revocării de dragul susținătorilor săi și, de fapt, nu a făcut altceva decât să forțeze revocarea. În opinia sa, astfel, pierderile în plan electoral sunt mai mici.